Poți să crezi că eu nu sunt eu, dar asta nu înseamnă că ai dreptate

Am fost întotdeauna atât de fraieră, încât am spus și când mi-am cumpărat chiloți. Niciodată n-am ascuns nimic, dacă am prezentat o informție ori dacă am răspuns la o întrebare. Niciodată nu m-am prezentat altfel. N-am „oferit” dileme – dacă eu sunt eu sau eu nu sunt eu. Niciodată n-am așteptat să mă placă toată lumea așa… pur și simplu.

Am fost întotdeauna atât de fraieră în a mă prezenta așa cum sunt, încât am avut de multe ori un șoc atunci când aflam câte o noutate despre mine. Despre ce-am mai făcut, despre ce spun, despre ce gândesc, despre modul în care îmi planific pașii de mare deșteaptă interesată de imaginea personală mai mult decât de adevăr.

Adevărul e că… n-am nicio imagine de apărat. Sunt nimeni în drum și niciodată nu am încercat să fiu cineva cu orice preț.

De-a lungul vremii, am început să zâmbesc în fața noutăților despre mine. Nu prea mă mai afectează, dar uneori mă pun pe gânduri. Probabil că oamenii chiar cred, în sinea lor, că eu nu sunt eu. Probabil că e o scuză bună ca să se simtă în regulă atunci când își pun capul pe pernă.

N-am de ce să conving cu forța

De-a lungul vremii, unii care m-au rănit tare mi-au spus acel… „ai avut dreptate”. Sau… „tu chiar ești tu!”. Nu m-am simțit câștigătoare în vreun fel. Nu am simțit că mi s-a „reabilitat” imaginea, cum nici imaginea așa-zis stricată nu mă afecta.

Din toată învălmășeala de oameni, de momente, de întâmplări, n-am pe creier decât o persoană. Pare de necrezut cum o singură persoană – exterioară complet casei și poveștilor mele de viață – mi-a făcut răul care să-mi rămână pe creier. Uneori dau întâmplător de ea pe Facebook și zâmbesc la multitudinea de citate motivaționale și la comportamentul său îngeresc. Probabil că încă mai crede că sunt eu Anda-cea-rea și că ea e persoana-din-povești-care-te-salvează-de-Anda.

Am încercat cândva să-i vorbesc și să-i lămuresc toate părerile. M-am zbătut sincer. Apoi am înțeles că binele cu forța nu e bine. Și-am renunțat.

Am pe creier omul nu pentru că nu iert sau nu uit sau mai știu eu ce chestie. Ci doar pentru că nu înțeleg cum aleg unii să trăiască în cumplită înșelare și să aleagă de la ei putere ce e bine, ce e rău, cine-s bunii, cine-s răii, cine minte, cine spune adevărul… și totul să fie pe dos! De ce ți-ai distruge sufletul în halul ăsta și de ce ți-ai face dușmani dintre cei cu chiloții și cu toate gândurile la vedere?

***

N-am explicație. Nici vreo concluzie la cele povestite. Am doar o rugăminte. Lăsați judecățile în seama judecătorilor. Aveți grijă de sufletele voastre și fiți fericiți cu ce și cu cât aveți. Creșteți frumos, natural. Alegeți să iertați. Și să vă rugați pentru cei care vă greșesc. Nu e greu. E cumplit de greu. Dar e singura variantă.

***

Citește și:

* Doar eu – incompletă și imperfectă

* Eu nu fac parte din lumea lui „altfel”

Dar ȘI… 🙂

* Dacă-ți arăt un umăr gol, nu înseamnă că mă cunoști cu totul