Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!

Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie

***

Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:

– Am luat un Foarte Bine la matematică!

– Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.

Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.

Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.

Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte. Nu mi-a fost comod să-l accept să doarmă cu mine în pat. Dar i-am făcut loc – că oricum am patul suficient de mare și de gol.

Acum 20 de zile, doamna doctor Flavia Luca m-a preluat la fel de prietenoasă și de profesionistă ca întotdeauna. Cu o răbdare nemaipomenită, cu grijă, cu implicare totală – a analizat realitatea, a comparat toate celelalte rezultate, a făcut din nou și din nou măsurători. Și-a dat rezultatul final. Nodulul meu cel buclucaș e acolo, parte din mine, dornic de a fi ținut la piept. Nu și-a schimbat formele, dimensiunile, caracteristicile. La fel ca și ceilalți frați ai lui pe care-i am, dar pe care nu-i simt la palpare – e cuminte și prietenos.

– De acum ne vom vedea la controalele anuale, cele la care orice femeie ar trebui să se prezinte! De data asta nu mai este nevoie să ne întâlnim peste șase luni!, mi-a zis doamna doctor.

Și am răsuflat amândouă ușurate. Slavă Ție, Doamne, slavă Ție!

Acum 20 de zile îndepărtam un gând de moarte, de boală, de vreun cancer. Și începeam să conștientizez din ce în ce mai prezent și mai aproape de noi, mai bulversant și mai „la grămadă”… gândul la coronavirus.

Viața-i destul de amuzantă, nu le lasă să ne plictisim. Pur și simplu… pentru că ne obligă s-o trăim. Conștient!

Acum 20 de zile îmi luam rămas bun de la o posibilă problemă de sănătate. Și pășeam spre o lume nesigură, înfricoșată, inconștientă, nepregătită pentru ceea ce avea să urmeze. Încă fac parte din lumea asta. Facem parte cu toții. Habar n-avem cât va dura și cum se va sfârși. Dacă ne vom sfârși o dată cu ea sau dacă vom mai avea timp.

Timp ca să ce?

Nu-i așa că azi ne e dor de rutină? De chestii de la care înainte ceream pauză? Sau pe care le făceam așa, din inerție – crezând că e suficient să bifăm prezențe, existențe, treceri ale noastre prin diverse contexte?… Nu-i așa că azi ne promitem că ne vom învăța lecțiile și că vom ști să ne bucurăm de simplitate, de firesc, de fiecare clipă de sănătate și de viață?…

Să dea Domnul să fim și să rămânem sănătoși! Dar să înțelegem cât de importantă ne e clipa de acum. Unica pe care o avem! Ce ne așteaptă pe mai încolo nu avem habar. Existența bolii, a morții, a unei treceri din lumea aceasta… toate sunt oricum. Așa că hai să trăim frumos, asumat – fiind așa cum ne-am dori ca cei dragi să-și amintească de noi!

Hai să ne respectăm unii pe alții și noi pe noi înșine. Hai să nu murim ca proștii. Din spaime și din gânduri care ne topesc. Din indiferență și cu indiferență față de trupurile și de sufletele noastre. Hai să trăim azi ca și cum am muri mâine. Așa nu ne-ar mai fi frică de moarte. Așa, cu siguranță, am fi mai zâmbitori vieții și mai recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare „banală” respirație!