Provocare la înălțime în Parcul de Aventuri Nativa

Nu sunt un aventurier de profesie. Nu sunt nici cea mai curajoasă ființă din lume. Nu sunt, însă, nici omul care să stea pe margine atunci când se află în fața unor provocări jucăușe.

Încerc să păstrez un echilibru. Chiar dacă-s cu capul în nori, țin picioarele bine înfipte în pământ. Dar, iată, regula nu s-a mai putut aplica atunci când, alături de bloggerii ieșeni, am fost invitată la Bârnova, în Parcul de Aventuri Nativa. Prin urmare, atunci când mi s-a propus să fiu cu picioarele în aer… am făcut tot posibilul să rămân cu capul pe umeri! 🙂

Parc de Aventura Nativa - cu blogerii ieseni

Mi-am testat limite, mi-am învins anumite frici și sunt mândră de mine – chiar dacă am realizat, deocamdată, doar un traseu cu dificultate medie.

Continue Reading

Poveste cu stele scrisă dimineață, la 4.59

Mi-e dor de stele…, îmi spuneam ieri, pe la prânz. Și-un pic, așa, îmi venea să-mi plâng de milă.

Uite, stelele!, o aud pe Maria aseară, izbucnind din senin. Era 21.30 și două stele sclipeau deasupra băncii noastre. Vai, deja a-nceput să se întunece la ora asta…, am constatat cu uimire. Acum câteva zile, pe la 10.00, încă era lumină. Găsisem deja noi motive de a mă plânge…

Într-o poziție destul de ciudată, eu scursă pe bancă și Maria cocoțată și întinsă pe mine, priveam amândouă stelele – în egală măsură fericite și nemulțumite.

Continue Reading

Dacă-ți arăt un umăr gol, nu înseamnă că mă cunoști cu totul

Ceea ce scriu e doar o parte din mine. Ceea ce arăt e doar o parte din ceea ce însemn. Ajung în locuri în care nu-mi dau check-in, mă întâlnesc cu oameni alături de care nu mă pozez și cărora nu le dau tag, mă implic în activități prea puțin cunoscute de alții. Viața mea întreagă e știută de Dumnezeu și de mine, iar o parte mai consistentă din viață e deschisă doar câtorva persoane. Viața mea din mediul virtual, deși una activă – e o frântură din ceea ce sunt.

De aceea, mă uimesc cei care cred că mă cunosc – doar ca să mă judece mai cu spor. Mă uimesc cei care cred că respir între blog și Facebook și, prin urmare, își permit să-și dea cu părerea mai mult decât le permite propria lungime a nasului. Faptul că-mi dezgolesc un umăr – uneori cu grație, alteori stângaci, uneori poate vulgar, alteori surprinzător –

Continue Reading

Eu nu fac parte din lumea lui „altfel”

Dar tu de ce vorbești despre problemele tale? De ce mărturisești când ești tristă? Sau când nu știi ce simți? Sau când zâmbești – doar ca să chemi zâmbetul cel adevărat? De ce îți pui fotografie cu părul zburlit ori cu firele alea din sprânceană care niciodată nu stau cum trebuie? Nu știi că-n lumea virtuală poți fi altfel?

Anda Elena Pintilie - http://saptepietre.ro/

Niciodată nu am vrut să fiu altfel. Altfel decât sunt. Niciodată nu am vrut să pozez în altcineva, ca să plac lumii mai mult. Să-mi creez identități și fericiri care nu-mi aparțin. Să râd când vreau să zbier, să mă fac că fluier când gafez, să par o ideală în fața tuturor defectelor mele.

Deci – eu sunt eu. Și atât. Complet iubibilă și total de neiubit.

Continue Reading

Joaca de-a planurile

Se spune că, dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, este suficient să-I povestești planurile tale. Eu cred că adevărul e undeva, la mijloc. Dumnezeu nu ne vrea fără planuri – dar nici nu ne vrea orbiți de ele, total convinși că voia noastră e aia bună, bătând cu pumnul în masă pentru coacerea urgentă a rezultatelor.

În viața asta mi-am făcut multe planuri.

Continue Reading

Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”

Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…

Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.

Continue Reading