Maica Domnului și-un ajutor. Necerut. Nemeritat. Primit.

Vineri dimineață m-am trezit cu niște senzații ciudate prin corp. Nu le-aș spune musai dureri – deși mă simțeam de parcă aveam mațele înnodate. Maica Domnului… eram în așa condiție, încât cu greu am reușit să mă aplec ca să-mi leg șireturile.

Cum nu am probleme de felul meu și cum mi-e și gradul de suportabilitate mai ridicat, n-am făcut mare caz. Urma, probabil, să-mi treacă. Așa mi-am zis. Numai că statul în scaun de la birou și timpul n-au alinat, ci au accentuat.

Așa, îndoită, m-am dus după-amiază la Denia Acatistului Bunei Vestiri, slujbă specială care se face în vinerea din săptămâna a cincea a Postului Paștilor. M-am dus pentru că îmi doream să particip și pentru că evitam să bag în seamă aparentul necaz. Repet, nu era cine știe ce durere, dar recunosc că începuse să mă sâcâie. Apoi, îmi ziceam eu, oricum urma să stau în picioare – precum pe vremuri cei ce au dat naștere acestei sărbători, într-un moment în care au mulțumit Maicii Domnului pentru minunea ce i-a salvat de la pieire. Era ok, deci, în picioare – căci în genunchi dacă aș fi stat puneam iar presiune pe mațe, coaste și burtă, per total.

Ca să mă îmbărbătez și mai și, în nebunia mea, când am ajuns la biserică, mi-am zis că voi privi la Maica Domnului din icoana ce-o aveam în față și voi fi bine. Eu. Așa. De la mine putere.

Față în față cu Maica Domnului

Pentru că, în aroganța mea, găsisem un secret magic prin care îmi arătam deșteptăciunea. Nu ceream ajutor – eu îmi eram suficientă. Și-am conștientizat prostia gândului meu zece secunde mai încolo, când am experimentat o stare nouă. Pe nepusă masă am simțit cum mi se înmoaie tot corpul și cum mă apucă greața, de nu mă mai puteam ține pe picioare. O, Doamne! Am abandonat gândul rugăciunii semețe și m-am lăsat la podea, cu tot cu centura de durere care îmi încingea mijlocul.

Și-a început slujba. De două ori am încercat să mă ridic în decurs de o oră și m-am așezat la loc. Când s-a încheiat penultima parte din acatist și au început cântările de la strană, am închis ochii și mi-am sprijinit capul de rucsac. Auzeam totul. Eram acolo. Și, totuși, parcă am adormit. O secundă? Un minut? Deloc? Habar n-am. În clipele acelea, când eram și nu eram acolo, când am adormit și nu am adormit… am simțit ceva, ca o adiere de liniște. O mângâiere. O senzație de bine.

Auzeam tot ce se întâmplă în jur, dar am deschis ochii de parcă mă trezisem dintr-un somn lung. Și odihnitor! Iar prima reacție a fost să sar în picioare. M-am ridicat fără nicio greutate și fără a mai simți vreo durere sau jenă în zona burții. Nuuu, mi se pare!, mi-am zis. Și am testat cu două închinăciuni până la pământ… 🙂 Nimic! Cingătoarea mă descătușase, mațele sau ce-or fi fost ele acolo, de m-au deranjat toată ziua, nu mai ziceau nici pâs! Am mai avut mai bine de jumătate de oră de slujbă cât n-am mai simțit nici durere, nici amețeală, nici greață – nimic! Și nici de atunci până azi, duminică, nu mi s-a mai întors starea.

Lumește… de neexplicat

Ce-a fost asta? Un ajutor pe care nu l-am cerut, pe care nu l-am meritat, dar pe care l-am primit. Un veșnic răspuns la „silește-mă să mă întorc spre Tine”. O durere fizică lumească, o aroganță de nebună care crede că se descurcă singură și un ajutor de Mamă! Poate-i nesemnificativ pentru unii – dar pentru mine e mult! E tot! E putere și curaj de a merge mai departe! De a crede! De a cădea și de a mă ridica din deznădejde! De a înțelege că noi pentru noi prea puține putem face, dacă nu luăm în calcul Cerul!

N-am plănuit să scriu. Dar ieri am întâlnit mulți oameni faini care promovau un stil de viață precum gândul meu arogant de dinaintea icoanei. Noi toți, deseori, gândim că ne suntem suficienți. Că, dacă vrem, noi putem totul. Noi. Prin studiile și prin lucrătura noastră. Fără ajutor – fără dorință de ajutor, fără cerere și fără mulțumire. Nu-i judec pe cei de ieri. Sunt ca ei și, de multe ori, mai rău decât ei.

Dar de asta mi-am descoperit acum o parte din umărul cel gol – din neputințele, din relele, din bubele mele și din întâmplările minunate prin care, fără să merit, trec. Pentru că lecții de viață îmi sunt toate și simt că am datoria de a le mărturisi. Și de a mi le aminti când mi-e greu, dar și când mă gândesc la mine, la cât de fantastică și plină de realizări sunt. La mine… cea care nici de un singur fir de păr nu-s capabilă să am grijă.