Centenarul Marii Uniri – un prilej de a ne (re)împrieteni cu istoria. Pe Șapte pietre

Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de prezent și privim cu groază spre viitor. Avem așteptări mari și decepții pe măsură, vrem mereu ca alții să facă și să dreagă și, logic, ne posomorâm când vedem cum fac – doar pentru ei. Căci, din păcate, nici de votat nu știm să votăm cum trebuie, nici de ales nu reușim să ne alegem conducători demni de-a ne purta spre o oarecare evoluție și de a rămâne în manualele de istorie…

Istorie… Deși sunt fata profului de istorie, recunosc că obiectul în care a pus suflet tatăl meu nu a însemnat niciodată marea pasiune a mea. Și-acum, poate nedrept, voi generaliza – și voi spune că am impresia ca istoria, cel puțin istoria neamului, nu prea ne-a fost pasiune multora dintre noi. Nepăsarea mea de dinainte s-a transformat, de ceva vreme, într-o frământare. Căci am realizat pe ce temelie putredă ne facem viața. Cum vrem să evoluăm, dacă nu ne cunoaștem trecutul? Cum vrem să facem chestii mărețe sau, din contra, cum vrem să nu repetăm anumite greșeli – dacă nu știm ce s-a făcut deja înaintea noastră?

A trecut 1 Decembrie, au trecut paradele și cârnații cu fasole, a trecut momentul de horă și de veselie. Am pășit, de acum, spre 2018. Și până la 1 Decembrie ce vine sărbătorim, chipurile, Centenarul Marii Uniri. 1918 a însemnat un an important pentru țara noastră. Dar câți știm să povestim cinci minute despre anul acesta? Câți reușim să ne abatem de la turuitul ce ține de-o minimă cultură generală și să purtăm un dialog despre sacrificiile și realizările străbunilor noștri? Câți reușim să înțelegem ce însemna pe atunci patriotism și ce s-a făcut de atunci și până astăzi – pentru a ne da seama de starea cu adevărat sumbră în care lâncezim?… Azi… când nici măcar nu suntem în stare să marcăm memorabil împlinirea celor o sută de ani de la Marea Unire?

Noi avem proiecte festive – dar nu avem realizări palpabile, de care să ne putem bucura. Noi vedem cum au făcut alții drumuri prin munți, cum au lucrat cu spatele și cu mâinile goale și-au clădit țara, bucată cu bucată, dar astăzi nu suntem capabili să ne ținem țara unită. Prin autostrăzi, de exemplu… Cum și prin ce vom rămâne noi în manualele de istorie? Prin parade, scandaluri și circ?…

Eu nu pot face autostrăzi pe Șapte pietre. Dar vreau să creez un drum – o punte de legătură între trecut și prezent. Vreau să mă reîmprietenesc cu istoria și vreau să-mi cunosc trecutul, pentru a putea înțelege cum să pun o piatră de temelie la viitorul copilului meu. Vreau să marchez Centenarul Marii Uniri pe blog nu dându-vă mici și bere, ci încercând să vă atrag prin câte-o postare, să învățăm împreună. Să descoperim împreună. Să înțelegem împreună. Să cunoaștem împreună locuri, oameni, momente ce fac parte din noi. Nu. N-am să transform blogul într-un manual de istorie. Voi avea, în continuare, și alte scrieri – de toate pentru toți. Dar îmi doresc ca, până la 1 Decembrie 2018, să fim mai împrieteniți cu istoria noastră, cu trecutul nostru, cu România.

Logic, vom avea un sprijin pe cinste în demersul acesta – pe proful de istorie! 🙂 Numai dacă ne gândim că în lucrarea lui de gradul I a cercetat presa liberală de acum o sută de ani și a scos de acolo articole care ne-ajută să citim azi… ca și cum am fi de-atunci… e deja peste măsură de emoționant!

Nu vreau să mă mai lungesc. Ați înțeles ideea. Sper doar să nu fugiți chiar toți de aici. Sper să rămânem uniți și să ne bucurăm împreună de Centenarul Marii Uniri!