Încăpățânări existențiale

Mă încăpățânez să-mi placă oamenii. Toți. Fără nume, culoare sau anotimp, fără motive pro sau contra. Pe unii mi-e simplu să-i plac. Pe alții mi-e indiferent să-i plac. Luptele cele mai mari le am, logic, cu cei ce mă rănesc, mă atacă, mă faultează când mi-e lumea mai dragă și mă alungă din echilibrul meu.

Dar se poate! Se poate să-mi placă și oamenii aceștia! Pentru că-s conștientă că, la bază, ei nu sunt răi. Unii nici măcar n-au habar că mă rănesc. Cât mă rănesc… Sunt, însă, la rândul lor – răniți, atacați, faultați – și nu știu cum să-și gestioneze emoțiile. Nu că eu aș ști. Nu că eu i-aș înțelege deplin… Dar dacă lucrez cu mine, parcă reușesc mai ușor să-i plac pe ei. Și-atunci furiile devin trecătoare, dezamăgirile se sting și ele.

Cine-aș fi eu, să nu-mi placă oamenii? Cine-aș fi eu, să-mi pierd zâmbetul?