Oameni în coajă de nucă. Dar miezul – cum e miezul?…

De multe ori, ne îmbrăcăm în coajă de nucă. Suntem puternici, frumoși, duri. Pozăm în ideali și ne place atunci când ne e mângâiată aparența. Avem o mulțime de susținători și de elogiatori ai cojii… Ce se întâmplă, însă, când ne lăsăm descoperit miezul? Mai putem poza cu o la fel de mare ușurință? Miezul nucii poate fi bun și gustos, dar și rânced… deteriorat sau putrezit.

Cum e să ne înveșmântăm în coajă de nucă și să fim stricați pe dinăuntru? E dezamăgitor… Și nu neapărat pentru noi. Că noi s-ar putea nici să nu fim conștienți de asta. Dar pentru cei ce ne descoperă mai în amănunt de coajă… poate fi chiar dureros.

Am început, în ultima perioadă, să-mi doresc să nu mai cunosc oamenii în profunzime. Să mă mulțumesc să-i privesc și să-i iubesc de la distanță. Par atât de zmei și de prințese, par atât de perfecți și de fix ceea ce-ai avea nevoie în echipa ta! Par de-o mie de ori mai buni decât tine iar asta, departe de a crea invidie, creează… așteptări.

Un accesoriu – și o mască

O, Doamne… cât putregai am început să găsesc sub cojile de nucă! O, Doamne, cât de rău îmi pare … O, Doamne… poate că nu era treaba mea să aflu cum e miezul… Dar acum, c-am aflat, ce pot face?

Aș putea lua un ciocan și-aș putea zdrobi toate cojile prefăcute! Aș putea poza miezul și l-aș putea publica, apoi, pe o primă pagină de ziar! Câte n-aș putea face?!

Și, totuși, nu fac nimic din toate astea. Fac doar un pas în spate și mă retrag. Las oamenii în coaja lor și mă perpelesc în coaja mea, lingându-mi rănile. Și-mi promit c-o să treacă și dezamăgirea asta. Și mă consolez cu gândul că, vreodată, oamenii se vor dezgoli de coajă în intimitatea lor și se vor vedea – apoi se vor reconstrui. Să aibă miez bun pe viitor. Nu pentru mine – ci pentru următorii care le vor păși dincolo de coajă și care, poate, vor avea merite mai mari decât am eu.

Până una alta, coaja e doar un accesoriu. Cum stăm cu miezul?…