Cuibușorul nostru de fericire – același, din ziua în care ne-am născut

Toată viața ei, Maria a crescut în casa bunicilor – care-a fost și va rămâne mereu și casa noastră. Astfel, despărțirea de mine, atunci când am plecat la serviciu, a fost mai ușoară. Maria rămânea acasă, iar de mami știa mereu că se va întoarce la ea și, implicit, acasă. Aparenta nemulțumire de a nu avea propria casă a fost mereu compensată de faptul că n-am târât copilul dimineața, prânz, seara dintr-o parte în alta, în funcție de programul și de neputințele părinților. Iar bunicii, părinți adevărați, au avut în Maria al treilea copil pe care și l-au dorit și pe care, la vremea lor, nu l-au avut. Copil, nu nepot – deci comportamentul a fost unul mai mult decât adecvat, tineresc și vesel, serios când era cazul, cu program fain, dar și cu rutina atât de necesară, fără alintat peste măsură, fără acadele în loc de ciorbă sau ascunzișuri față de părinți, așa cum bunicii-bunici mai fac :).

Da, am 33 de ani și cu excepția a cinci luni de străinătate și a unor concedii de maximum două săptămâni bucata… nu am plecat niciodată din casa în care locuiesc încă din ziua în care am fost adusă de la maternitate. Cu toate bunele și cu toate relele, cu toate acuzațiile care mi se aduc, cu toate relativele invidii stârnite, cu toate câte înseamnă viața mea. O să mă fac eu mare, cândva, și-o să am și casa mea.

Până atunci, mă bucur de bucuria Mariei – înconjurată de oameni care o iubesc, mereu în companie bună, având și spațiul ei și liniște, atunci când are nevoie. Niciodată singură, iubită necondiționat, mereu încurajată, bine sfătuită, un copil cu o copilărie pe care eu, cu bunici în Ceruri, n-am prea avut-o, nici măcar în vacanțe. Dacă într-o mare de dezavantaje, bucuria copilului meu ar fi singurul avantaj – atunci am toate motivele să mă declar o mamă fericită.

Chiar dacă în fața oamenilor mari pot fi catalogată simplu, drept o femeie ratată, eu nu pot să mă rog decât ca acesta să fie cel mai mare eșec al vieții mele. Eșecul de a avea alături oameni buni și dragi, care să mă iubească și să mă accepte așa cum sunt, care să-mi fie alături în cele mai grele momente ale vieții, dar și în cele mai fericite. Sunt o ratată! Slavă lui Dumnezeu pentru asta – și pentru tot ceea ce înseamnă viața mea!