De vorbă cu stelele – visul unei nopți la țară

În alte vremuri, visam să am o căsuță la țară. Cu cât trecea timpul, cu atât visul se apropia de a deveni realitate. Astăzi, visul s-a schilodit și s-a îndepărtat, precum linia orizontului cea imposibil de atins. Astăzi, visul căsuței de la țară pare că s-a năruit. Doar pare, căci el există acolo, într-un colț de suflet. Dar e clar că nu se mai află prea sus, în ordinea priorităților. Sunt multe altele mai urgent de aranjat, de reparat, de reglat, de trăit.
Până atunci însă, mă bucur de orice prilej și de orice secundă petrecute la țară. De oameni, de animăluțe, de aer curat, de mâncare bună, adevărată. Iar seara, cel mai mult și mai mult îmi place să ies în curte și să stau pierdută, privind cerul. Cer îmbrăcat în stele, cer vesel și curat, cer pâlpâind a vise.

E cerul pe care aproape niciodată nu-l văd acasă, în oraș. E cerul care mă umple de viață și care-mi dă speranță. E cerul pe care mi-l imaginez atunci când totul e întunecat în jur și pare fără de viață. Undeva, acolo sus, sunt stelele. Undeva, acolo sus, este lumina. Oricât de mulți nori ar fi, oricâtă poluare ar fi, oricât de multă ceață am avea noi pe ochi… stelele-s acolo. Și-atunci când ajungem în locul cel potrivit – le putem vedea, le putem admira, le putem saluta. Stelele-s acolo…

În nopțile acestea am putut să stau de vorbă cu ele. Și mi-au promis stelele că-și vor aștepta cuminți rândul. Și-atunci când visul căsuței de la țară va reveni pe lista priorităților, și-atunci când visul va deveni realitate, ele vor fi primele care se vor bucura. Și-mi vor ține companie. Și mă vor asculta la fel de pline de strălucire ca și astă noapte, ca și acum câteva zile, ca și acum câțiva ani. Multe nu-s trainice în lumea aceasta. Dar în promisiunea stelelor cred. Iar asta-mi dă putere să merg, să merg și să merg mai departe. Niciodată întunericul nu e deplin. Stelele-s acolo!

(Sursă foto: Constantin Ciobanu)