Poveste cu stele scrisă dimineață, la 4.59

Mi-e dor de stele…, îmi spuneam ieri, pe la prânz. Și-un pic, așa, îmi venea să-mi plâng de milă.

Uite, stelele!, o aud pe Maria aseară, izbucnind din senin. Era 21.30 și două stele sclipeau deasupra băncii noastre. Vai, deja a-nceput să se întunece la ora asta…, am constatat cu uimire. Acum câteva zile, pe la 10.00, încă era lumină. Găsisem deja noi motive de a mă plânge…

Într-o poziție destul de ciudată, eu scursă pe bancă și Maria cocoțată și întinsă pe mine, priveam amândouă stelele – în egală măsură fericite și nemulțumite. Ce strălucitoare și ce puternice sunt, de se văd pe cerul de la oraș!, zice prunca. Dar de ce-s atât de puține? După ceva timp, mă consolează: Lasă, în curând, în concediu, vom zări mai multe!

Mai multe și în curând sunt termeni relativi. De aceea, poate, la 4.26 dimineața am făcut ochi. Stau la geam și mângâi stelele. Sunt șase stele. În entuziasmul meu, o caut și pe-a șaptea. Pe bune?, mă scutur de mine… Abia m-am trezit cu stele bătându-mi la fereastră și eu tot mai am ceva de comentat!?

stele

Încep să râd și alint stelele cu privirea. Îmi cer iertare și le mulțumesc. Și sorb din strălucire lor. Mă bucur! Mai târziu, va trebui să mă trezesc de tot… Va suna ceasul și stelele vor fi dispărut demult. Atunci nu mi se va mai părea amuzant statul la fereastră de la 4.26. Atunci, probabil, nu mă voi aplauda nici pentru notarea gândurilor de la 4.59… Dar stelele… ce dragi mi-s stelele!…

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *