Şi românii altfel au talent

Îmi plac, mereu, momentele în care talentul bate… faţa! Îmi place să descopăr oameni care, prin talentul lor, reuşesc să zdobească bariere. Îmi plac surprizele frumoase, în aceeaşi măsură în care îmi displac rânjetele mizerabile şi aroganţa.

E un fel de vorbă nescrisă, dar cunoscută. Dacă eşti urât, ciudat, altfel – eşti considerat, automat, şi prost, măscărici, patetic. Văzându-i pe frumoşi, pe buni şi pe deştepţi cum privesc de sus, cu greaţă maximă, uneori mi se face milă. Şi frică. Îmi imaginez cum omul, pus singur pe scenă, împotriva curentului, va fi făcut terci. Huiduieli, vorbe aruncate aiurea, privire cu juma’ de ochi… dispreţ – toate armele sunt pregătite! De fapt, unele dintre ele sunt şi folosite, cât de mult se poate, chiar înainte de a se da startul!
Însă startul – Doamne! – face ca totul să se schimbe! Aceeaşi turmă plină de lupi, devine una de miei blânzi şi fericiţi, care aplaudă în neştire şi aduce laude! Ce mai contează că laudele sunt adresate unui urât, unui ciudat, unui… altfel?! Toţi sunt în stare să se bată acum, cu pumnul în piept, că îl cunosc pe respectivul, că au avut puterea de a-l… băga… în seamă… încă de dinainte de a bănui ce-i poate pielea!
Asemenea lui cuţu şchiop, care ar fi putut să-l muşte pe copilul ce l-a rănit, şi omul nostru altfel, dar talentat – îţi păstrează simplitatea. Mulţumeşte plin de emoţie şi se înclină în faţa celor care, doar să le fi dat ocazia, şi l-ar fi devorat. Se simte privilegiat de faptul că nişte frumoşi, buni şi deştepţi l-au ascutat pe el, măruntul…
Lecţia asta… chiar e o lecţie! În viaţa noastră se perindă mulţi anonimi, pe care n-am da doi bani. Care, în realitate, sunt mult mai valoroşi decât ne-am putea imagina. Mult mai valoroşi decât noi.

[Cele discutate mai sus nu-i disculpă pe românii care au talent – în a-şi face publică nebunia.]