Stop sinuciderii! Alege viaţa!

Mi-am încheiat săptămâna scriind despre morţi… şi despre morţi în viaţă. Încep o nouă săptămână, se pare, în acelaşi ton, referindu-mă, de data aceasta, la oamenii care aleg să moară. Nu voi judeca şi nu voi arunca pietre… Însă, nici nu voi susţine vreodată că sinuciderea este o alternativă în viaţa cuiva. Aflarea veştii că Mălina Olinescu s-a aruncat de la etaj astă noapte m-a terminat. O ştiu şi-am urmărit-o mereu, din vremea Şcolii vedetelor şi până săptămâna trecută, când a cântat, ca în fiecare emisiune, la Dansez pentru tine. Deşi nu mai era la modă (pentru societatea hidoasă a zilelor noastre), eu o cunoşteam. Pentru mine – şi pentru mulţi ca mine – ea era o vedetă, în adevăratul sens al cuvântului.

Mi-e groază de tot ceea ce a fost în mintea şi în sufletul ei. Mi-e groază c-a ales să refuze, din start, posibilitatea mântuirii. Îmi pare rău pentru ea şi mi se rupe inima pentru mama ei… Îmi pare rău de toată perioada ce va urma, când Mălina va redeveni… ştire de primă pagină. Ideea sinuciderii va fi, din nou, transformată într-un model şi toţi se vor trezi să bârfească vrute şi nevrute…

Într-un asemenea context, hop şi eu!, încep să scriu. Şi scriu pentru aceia care-şi permit să judece, gândind că lor sau celor apropiaţi nu li s-ar putea întâmpla în veci o asemenea nenorocire…
* Considerată act de curaj sau de laşitate… sinuciderea este o nebunie. O boală. E precedată de perioade mai lungi sau mai scurte de depresie, din care unii nu mai au forţa sau sprijinul să iasă.
* E mai bine să acordăm oamenilor timpul cuvenit, cât sunt în viaţă. Să ne facem vreme pentru ei, să-i încurajăm, să-i mângâiem, să le fim alături.

Mai mult decât în general, mă adresez acum celor care s-au gândit, măcar pentru o secundă, la posibilitatea de a-şi lua viaţa. Şi voi fi dură. Pentru că, pe ei, încă-mi permit să-i apuc de umeri şi să-i zgudui. Să-i trezesc, poate, din nebunie!

* Crezi că viaţa de aici e grea? Imaginează-ţi ce te aşteaptă dincolo… Nu te va întâmpina nimeni cu flori şi aplauze. Te oferi singur, pe tavă, unui chin veşnic.
Pentru că viaţa ne-a fost dată ca s-o trăim! Şi pentru că avem liber la orice, mai puţin la a decide singuri momentul şi felul morţii noastre! Pentru că mântuirea şi gândul sinuciderii nu pot sta, nicicând, alături.

* E clar că, dacă ai ajuns să te gândeşti la sinucidere, Dumnezeu şi Viaţa de Apoi nu mai au mare valoare pentru tine. Şi… totuşi… încearcă să-ţi aminteşti de bunica ce te ducea, cândva, la biserică, de prima ta rugăciune, de Hristos care s-a jertfit pentru noi! Mai presus de orice criză prin care trecem, e criza ce s-a născut o dată cu pierderea credinţei noastre!

* Ok, revenind la cele lumeşti, zic aşa… E uşor să-ţi pui palma-n fund şi să renunţi la tot. Să nu-ţi mai pese de ceea ce laşi în urma ta. Numai că actul tău, de egoism suprem, nu-ţi va face rău doar ţie! Vei lăsa, în suferinţă, oameni pe care îi iubeşti – părinţi, fraţi, copii, prieteni. Le vei marca destinul într-un mod tragic şi vei contribui la degradarea lor! Ei vor sfârşi prin a fi arătaţi cu degetul, ei vor plânge nealinaţi, tot restul vieţii lor. 

Asta-ţi doreşti? Mai gândeşte-te!