Sinuciderea privita ca model

De pe 14, de cand s-a sinucis Madalina Manole, s-a tot vorbit despre asta. Poate prea mult. Am ascultat, m-am intristat, m-am enervat, m-am plictisit, m-am mirat, m-am revoltat… Cate n-am…?

Am crescut cu muzica Madalinei Manole. Ii stiam si inca ii mai stiu pe de rost aproape toate versurile melodiilor sale. Le-am cantat si le cant – asa cum pot, stangaci. Le-am trait cu ea, cuvant cu cuvant. Moartea ei a starnit tot felul de reactii. Si toate – exagerate. Probabil Basescu & CO s-au bucurat de o gura de aer si de o pauza de injuraturi, in timp ce familia si prietenii Madalinei au fost de-a dreptul sufocati.

Sufocata m-am simtit si eu cand, pe orice canal mutam, gaseam acelasi si acelasi subiect. Cine erau toti aia de-si dadeau cu parerea? Cine erau aia de-si permiteau sa acuze? Dar aia de creau dintr-o sinucidere un model?
Madalina si-a incheiat socotelile cu viata la fel cum si-a inceput si cariera. Pe prima pagina. Dar, urat. Si oricat de mila mi-ar fi de ea, mai mila mi-e de un biet copilas care va creste fara mama si care va fi aratat cu degetul – uite, el e copilul Madalinei Manole, cea care s-a sinucis!

Nu sunt eu nimeni s-o judec. Si nu-i judec nici pe cei care, din exces de zel si de mediatizare au facut mai mult decat trebuia facut la inmormantarea unui sinucigas.
Dar, refuz sa gasesc in sinucidere un model! Refuz sa ma gandesc ca altii ar putea sa-i urmeze exemplul zicand ca, daca atatia au spus despre Madalina Dumezeu s-o ierte, daca atatia au plans-o si un preot chiar a pomenit-o cu numele de botez – or gasi si ei o usita a raiului prin care sa se strecoare, in ciuda nebuniei si a lasitatii.
Viata ne-a fost data sa ne-o asumam. Cu bune si rele. Suntem stapani pe orice. Mai putin pe momentul in care vom pleca din aceasta lume.

P.S.1: Nu judec. Doar gandesc cu voce tare. Necazuri din acestea se pot intampla oricui…
P.S.2: Dar tot nu pot accepta ideea…

Update
Citeste si: Din nou, despre sinucidere