Călin-Mihai are zece luni și-un pic. Să-i dăruim o viață întreagă!

De multe ori reușim să nu trecem nepăsători pe lângă durerea celor din jur. E de bine. Luptăm pentru ei și suferim alături de ei… Iar dacă durerea noastră e mare… și nu-i decât o frântură…trebuie să fie îngrozitor să simți necazul pe propria piele! Și tot îngrozitor e gândul că am putea și noi să fim, cândva, în locul celor ce astăzi nu au timp să plângă, pentru că trebuie să fie puternici.

În vară ne-a marcat pe toți aflarea veștii că Dominic este bolnav și că părinții lui au nevoie de o sumă uriașă de bani pentru a începe tratamentul. Dar Dumnezeu lucrează prin oameni și minunile chiar există! Așa că n-am putut decât să muncim împreună, să donăm fiecare câte un strop de speranță – și să ne bucurăm când, în foarte scurt timp, s-a strâns o parte importantă din bani, iar Dominic a și început tratamentul. (Nu uitați cazul și vă rog să-i rămâneți aproape voinicului, căci lupta lui continuă!)

Printre oamenii impresionați de suferința lui Dominic au fost și părinții a doi copilași minunați. Și sănătoși. Alexandra și Dragoș au luptat atunci pentru strângerea de fonduri, fără să-și imagineze diagnosticul pe care urmau să-l primească acum câteva zile pentru mezinul lor… Fără să-și imagineze că vor simți și ei durerea unui părinte care află că are nevoie tot de… măcar 200.000 de euro pentru viața pruncului lor!

Calin-Mihai Chihaia

Călin-Mihai are 10 luni și jumătate și-un diagnostic dur: Neuroblastom de Gradul 4, cancer la glanda suprarenală.

Continue Reading

MagicHOME – împreună, pentru părinții copiilor bolnavi de cancer!

M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?

Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.

Continue Reading