La fiecare pas, un nou început. Și, totuși, câte începuturi trăim?

Că-i azi, că-i luni, că-i prima zi de mai, că-i un nou serviciu, o nouă relație, o nouă cădere, o nouă ridicare, o nouă lecție învățată sau un nou șut în fund – mereu o luăm de la capăt. La fel sau… altfel. Mai cu foc sau mai cu sictir, mai cu optimism sau mai încrâncenați, mai dornici de a fi fericiți sau mai inconștienți.

În fiecare pas e un nou început. În fiecare sfârșit e un nou început – la fel cum și în fiecare continuare ne lovim de același nou început. Ni-l dorim mereu a fi unul cu bine. Dar câți și câte facem pentru acest bine? Cât reușim să avansăm de la stadiul de dorință la… împlinire? Câți ne bazăm pe „ghinion” și, mai apoi, pe „norocul” de a primi șansa unui nou luat de la capăt – punând motiv că… mai avem timp? Câți reușim să trăim în prezent, să fim părtași, actori principali în rolul noului început – și câți ne pierdem în trecut sau ne avântăm cu prea mare elan în viitor, uitând de magicii

Continue Reading

A fi sau a nu fi Charlie

Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie.

Continue Reading

Marea îngrădire

Îmi place să mă păcălesc cu ideea de libertate. Îmi place să fiu liberă! În gândire, în vorbire, în exprimarea sentimentelor… în orice! Şi să execut comenzi… ori să mă supun regulilor – având impresia că fac asta pentru că aşa e firesc, pentru că sunt educată, pentru că ar fi urât să procedez altfel.

Când mi se pun piedici, doar ca să mi se arate că nu-s liberă, ci extra limitată în timp şi spaţiu, mă crispez. Când mi se pun garduri – la propriu! – doar ca să mi se amintească de faptul că iarba nu-i a mea, ci a urmaşilor, urmaşilor mei, mă înfurii! Înţeleg că un gard înseamnă delimitarea unui spaţiu privat, dar nu înţeleg ce caută gardurile într-un parc!

Continue Reading