Anda Epure. Și-am murit și eu un pic…

Încă de pe primele liste ale celor care au murit în incendiul de la Colectiv am văzut un nume de familie… Epure. Nu e cel mai rar nume de pe pământ… dar l-am văzut acolo, derulându-se pe ecran și l-am citit cu sufletul strâns.

Apoi, mă sună frate-meu: Ai văzut lista?! E o Anda Epure acolo! Doar știam că nu ești tu, dar mi-a înghețat sângele în mine!…

Eu sunt Anda Elena. Ea era Anda Ioana.

Continue Reading

Concediu îndoliat

Hei, ce-i cu tine? Unde-i mișcarea pe care ai promis-o pe blog? Apari cu trei articole scoase de la naftalină și te faci că-s noi – când din concediu tebuia să te întorci cu energie pe plus? Unde-s pozele, unde-s poveștile? Unde e lauda ta – că ai mai îmbătrânit cu un an?…
Așa mă întreabă unii și alții, așa mă mai întreb și eu, uneori. Mintea și sufletul mi-s rătăcite, însă. Mă iau cu munca și încerc să respir. Apoi, mă năvălesc amintiri și regrete și neputințe. Mai scot un oftat, mai fac o cruce, îmi mai dau doi pumni în cap.
Ce-i viața asta… Am cununat de două ori. Ultima pereche mai mult nu e împreună, decât e. Iar prima pereche… era de vis! Veșnicii fericiți, frumoși și îndrăgostiți au ajuns la mare la o zi după noi, la 30 de kilometri mai departe de stațiunea noastră. Și, tot atunci, la câteva ore distanță, ea ne anunța că el nu mai e. Așa, pur și simplu!

Continue Reading

În veci, Alexandra!

Am cunoscut-o pe Alexandra într-o împrejurare nefericită. N-am putut trece mai departe, nepăsătoare. Aşa că, Alexandra a fost cea care m-a făcut să concretizez ideea proiectului OAMENI – în fiecare zi! Ea a fost primul caz prezentat, prima luptă personală pe care am pornit-o alături de tine! Am îndrăgit-o pe Alexandra şi nu am mai putut să renunţ la grija pentru ea nici după finalizarea campaniei de pe blog.

M-am rugat şi am plâns pentru ea, m-am bucurat pentru orice pas care părea a fi o tentativă de ameliorare a bolii sale. Astăzi, însă… este prima zi, după zile cărora le-am pierdut şirul… în care nu o mai pomenesc pe Alexandra în rândul celor vii, chinuiţi, fragili.

Continue Reading

Plâng pietrele…

Zilele acestea nu am mai putut să spun nimic. Am fost în doliu… Sunt încă. M-am închis într-o carapace, am rememorat secvenţe, m-am rugat, am plâns, m-am îngrozit, m-am revoltat Nu am putut să scriu despre Maria Scurtu (Guraliuc)… Dar, nici nu pot să continui pe aici… cu postările de zi cu zi… fără să amintesc despre ea sau despre fetiţa ei, Sabina-Maria.

Pe Maria o ştiu dintotdeauna, ca fiind verişoara unei colege de clasă, din școala generală. Pe Maria o ştiu ca fiind colega mea de la master. Apoi, colega mea din presă. Căci, în momentul în care am revenit în lumea asta – chipul ei şi al Francescăi îmi erau cele mai cunoscute. Cele două prietene m-au reînvăţat paşii pe teren, mi-au readus la zi întâmplările/ oamenii/ problemele din domeniul învăţământ.

Continue Reading