Plâng pietrele…

Zilele acestea nu am mai putut să spun nimic. Am fost în doliu… Sunt încă. M-am închis într-o carapace, am rememorat secvenţe, m-am rugat, am plâns, m-am îngrozit, m-am revoltat Nu am putut să scriu despre Maria Scurtu (Guraliuc)… Dar, nici nu pot să continui pe aici… cu postările de zi cu zi… fără să amintesc despre ea sau despre fetiţa ei, Sabina-Maria.

Pe Maria o ştiu dintotdeauna, ca fiind verişoara unei colege de clasă, din școala generală. Pe Maria o ştiu ca fiind colega mea de la master. Apoi, colega mea din presă. Căci, în momentul în care am revenit în lumea asta – chipul ei şi al Francescăi îmi erau cele mai cunoscute. Cele două prietene m-au reînvăţat paşii pe teren, mi-au readus la zi întâmplările/ oamenii/ problemele din domeniul învăţământ.
Cu Maria mă întâlneam constant – şi ca vecine de cartier. Pe Maria am mustrat-o de multe ori… când vedeam că permite unor persoane trufașe să o ia peste picior. Era mult prea blândă şi lăsa de la ea. Nu ştiam că are experienţă de acasă… Căci, chiar dacă îmi spunea că are neînţelegeri cu fratele ei, nu am ştiut niciodată adevărul
Alături de Maria m-am bucurat atunci când, în sfârşit, şi-a găsit dragostea! Când am auzit că se mărită! Când am aflat că este însărcinată! Cu ea şi cu soţul ei ne-am întâlnit, întâmplător, în Carrefour – şi am avut onoarea să-i ghidez pentru cumpărăturile pe care le făceau – în aşteptarea primelor clipe din viaţă alături de fetiţa lor!
Miercurea asta… am vorbit cu Maria despre faptul că se pregăteşte ca mâine să facă o supă! Întâia supiță pentru Sabina-Maria! Era încurcată, nu ştia ce legume să folosească, în ce combinaţie… m-a făcut să zâmbesc! Avea probleme existenţiale! Cele mai frumoase şi mai grave probleme pe care le poate avea o mamă împlinită!
Joi… în vreo două rânduri m-am gândit la papa bun… la cum s-or fi descurcat fetele. Dar, am zis că este timp să aflu…

În aceeaşi joi, seara… cineva m-a întrebat: Maria Guraliuc nu mai este??!! Unde să nu mai fie?!, m-am gândit eu… În presă, în Iaşi, în câmpul muncii, în concediu de maternitate… îmi trecea prin minte orice – numai ceea ce aveam să aflu, nu! Eram ca într-un film prost, în care mă rugam ca marii jurnalişti – experţi în a exagera şi a gafa – să ia acum premiul pentru sperietura cea mai zdravănă şi aplauze pentru cea mai şoc ştire infirmată… Şi, totuşi, nu a fost aşa…
Îmi pare nespus de rău. Încă nu pot să cred. Încă nu realizez tragedia, în toată amploarea ei. Singura consolare rămâne credința. Credința că, după viața asta există Viață! Că Maria și Sabina-Maria sunt, împreună, în loc luminat, în loc cu verdeață, de unde au dispărut toată durerea, întristarea și suspinarea!

Dumnezeu să vă păzească sufletele în pace! Să fiți mereu una în brațele celeilalte, așa cum ați plecat și astăzi, cu trupul. Să nu uitați pe cei dragi ai voștri! Să vă rugați pentru ei și să le dați putere pentru a trece demn, în viață – până la întâlnirea de Apoi!

S-ar putea să-ţi placă şi...

3 comentarii

  1. Asa le vad si eu, impreuna. Nu stiu de ce, asa vreau sa le vad. Nu mai suport imaginile din mintea mea, acele imagini ultime. Cred ca fiecare are o limita. Pentru mine cam asta a fost.
    M-am saturat sa intreb, sa cer explicatii, sa ma revolt, sa-mi mustru constiinta, sa vreau sa intorc timpul. Vreau sa cred mai mult in imaginea aceea, in care ele doua sunt impreuna si zambesc, se joaca, se fugaresc, se bucura de soare si lumina.
    Ma rog ca nici un inger sa nu mai plateasca in acest fel pentru inconstienta si prostia umana, sa realizam ca raul are fata umana si limite nebanuite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *