Trei ani cu Sapte pietre!
*** Voi cladi, darama si recladi mereu idei, ganduri, pietre … viata! Voi fi vesela, trista, indragostita, in tonuri diferite de bronz, in tonuri diferite de gri, in toane diferite. Voi fi o piatra, voi fi un puzzle de pietricele si voi juca sotron cu toti copiii. Voi fi un fir de nisip si un munte. Un mare tot si un mare nimic.
Asta spuneam pe 23 iulie 2008, in ziua in care am pus prima piatra la temelia blogului. De atunci, s-au scurs trei ani. Trei ani in care Sapte pietre mi s-a lipit de suflet.
Dor de tara
Am fost un copil crescut in fata blocului, care-si ocupa timpul adunand capace si melci, jucand ascunsa si sapte pietre. Spre deosebire de copiii din ziua de astazi, care parca-s mult mai tristi ca noi, eu eram fericita.
Imi lipsea, totusi, ceva. Viata la tara. Singua bunica, din partea mamei, locuia in alt oras, dar tot la bloc. Tata isi are originea in indepartata Oltenie. Acolo, am ajuns de prea putine ori, pentru ca bunicii nu mai traiau, iar drumul era naucitor. Mergeam o zi intreaga, schimbam doua trenuri si o cursa. Nu puteai face jocul asta de cate ori iti venea cheful…Cand l-am cunoscut pe George, am cunoscut si tara. Cu multa retinere din partea lui, care se temea sa ma scoata din puf. Cu multa retinere din partea viitorilor socri (adica, a celorlalti parinti ai mei), care aveau emotii ca le va intra pe poarta o oraseanca, sau ca inainte de oraseanca vor intra un nas pe sus si o spranceana incruntata.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase