Ale tinereţii valuri,  Explicaţiuni,  Pentru minte,  Pentru suflet

Nu deveni cine te-a rănit

Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?

Nu deveni cine te-a rănit - Anda Elena Pintilie - saptepietre.ro - Foto Paul Padurariu

Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.

Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.

Am fost născută să… fiu fericită!

În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.

Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.

Citește și:

* Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…

* Regăsit fericire! N-ai să ghicești a cui e… vina! 🙂

20 Comments

  • ♥iasi

    Din pacate, uitam din ce in ce mai mult sa ne gandim si la nevoile celor de langa noi, iar daca ni se intampla ceva rau, asteptam sa ajunga acel rau si la „capra vecinului”.

  • vivi

    Si pentru ca egoismul inseamna orgoliu, nu poate insemna fericire…dar cit de mult se aseamana cu fericirea? Doar un anumal de prada poate filosofa astfel…cu dintii rupti..

    • anda_elena

      🙂 Un text se citește mot-a-mot, dar și printre rânduri. Egoismul acesta despre care vorbesc e un pic diferit de egoismul la care vă referiți. Până când nu ne vom învăța că binele, frumosul, iubirea izvorăsc din interior spre exterior – și nu din exterior spre interior – vom aștepta de la alții, „neegoist” adică, resturi.
      Eu cred că pentru binele copilului meu, de exemplu, trebuie să învăț să fiu eu bine. Să mă accept cu bune și rele, cu împliniri și eșecuri. Pentru binele copilului meu n-o să stau cu mâna întinsă, pentru a-mi umple alții sacul cu stimă de sine, pentru a mă „lăsa” alții să fiu bine. Și-atunci când eu voi învăța să fiu bine prin propriile puteri (și cu ajutorul lui Dumnezeu), atunci voi avea speranță că ofer copilului meu suport și un relativ model – pentru ca, în timp, să poată fi și el bine pe picioarele lui.
      Am mulți dinți rupți și multe bube-n cap, dacă mă căutați mai în amănunt. Dar am și dorința de a ieși din toate încercările nu doar vie – ci bine, cu dorință de-a mă vindeca și de a-mi păstra zâmbetul.
      Bucurie!

  • Lynn9

    Superb spus si foarte adevarat! Ma bucur ca exista si astfel de persoane in blogosfera <3 'Egoismul' e o figura de stil foarte reusita aici.

    • anda_elena

      Mulțumesc! E ceea ce numesc psihologii – un egoism… sănătos! 🙂 Și eu am căscat ochii mari, mari, când am auzit prima dată exprimarea! 🙂

  • Alexandra

    Felicitari pentru articol! Subscriu si rezonez deplin celor impartasite de tine, iar daca ar fi sa adaug ceva as indrazni sa spun urmatorul lucru: chiar si a relata anumite aspecte despre o alta persoana pentru „a povesti o realitate și a merge mai departe” este o forma subtila de judecare, de intruziune in intimitatea pana atunci nedestainuita a sufletului unui om (care nu este prezent) si de incalcare a libertatii ( si implicit a demnitatii lui) prin descoperirea unor lucruri pe care el poate si le doreste a ramane tainuite. In termeni patristici Sfintii Parinti numesc chiar si aceasta forma de „relatare” o osandire a aproapelui si ne indeamna sa pastram tacerea pentru ca „dragostea acopera multime de pacate” iar neosandirea „pazeste pacea sufletului.”

    • anda_elena

      Sunt de acord cu ceea ce spui. Și încerc, pe cât posibil, să respect. Doar că, uneori, când vorbesc despre mine – inevitabil vorbesc și despre cei ce-au făcut parte (la propriu și la figurat) din mine. Și-atunci e mai greu să mă fac că acei oameni nu există. Nu pot să mă închid complet și să nu mai vorbesc eu despre mine și despre viața ce-am avut-o, de teamă să nu-i… „cuprind”. Nu zic că nu s-ar putea – dar n-am ajuns eu, și nici nu cred că voi putea ajunge vreodată la o asemenea înțelepciune…

  • Alexandra

    Te inteleg si consider ca ai dreptate. Intr-adevar este un lucru mai dificil de realizat, mai ales pentru ca necesita un grad soprit de atentie asupra propriei persoane, de grija scrupuloasa in gestionarea vorbelor si de trezvie a mintii.

    Daca ne propunem drept scop si obiectiv principal dobandirea sfinteniei si cresterea duhovniceasca intru desavarsire pentru a ne uni si a ne apropia mai deplin de Dumnezeu, avem grija sa acordam importanta cuvenita fiecarei porunci a Lui in vietile noastre pana la cele mai marunte manifestari , incredintati fiind ca doar prin respectarea lor vom primi darul nepatimirii. Este, pana la urma, o chestiune de perspectiva: cu cat mai multa importanta acordam relatiei noastre cu Dumnezeu in vietile noastre si cu cat mai mult cautam sa ni-L apropiem la modul cel mai concret pentru a spori intr-o altfel de cunoastere, si a ne maturiza duhovniceste, ne vom feri in chip firesc de tot ce ar putea sta in calea atingerii telului nostru. Cu greutate, ce-i drept, la inceput si cu perseverenta necesara pentru a gusta roadele neintarziate si vadite ale acestui fapt.

    Nu ne putem inchide, ai mare dreptate, insa cel putin sa avem grija cui relatam (unui numar de oameni cat mai restrans si demni de toata increderea) si in ce fel o facem (subliniind cat mai evaziv si voalat orice ar putea sa-l puna intr-o lumina nefavorabila pe celalalt si avand o atitudine empatica si eventual insotita de compasiune fata de el).
    Iti multumesc pentru raspuns.

    • anda_elena

      Așa este! Și eu îți mulțumesc că ți-ai rupt din timpul tău pentru comentarii atât de frumoase și de argumentate – atât de… în spiritul iubirii de aproapele și de Dumnezeu! Bucurii!

  • Olga

    Ai dreptul să fii fericită pentrucă toți avem dreptul, depinde de noi cum ni-l facem și cum înțelegem fiecare această stare dar tu ai acest drept, cu atât mai mult cu cât și tu aduci fericirea multora, în diferite moduri! Pentru aceasta, chiar și cei care nu te cunosc personal, te iubesc!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *