Ce facem cu sufletul copilului atunci când mami și tati se despart?

????????????????????????????????????

Când un el și-o ea sunt părinți și decid, din diferite motive, să se despartă – nu se despart el și ea, ci tati și mami. În ciuda rănilor, orgoliilor, a can-can-ului din spatele separării, în ciuda celor care stau pe margine și comentează, în ciuda faptului că unul a greșit mai mult, că altul a zis nu știu ce… tati și mami trebuie să se despartă – rămânând uniți. Iar dacă nu sunt amândoi pe aceeași lungime de undă, măcar ăla mai deștept, care ar trebui să fie, teoretic, și cel la care rămâne copilul, trebuie să știe sau să învețe, pas cu pas, cum să gestioneze situația.

Pe sufletul unui copil nu se joacă bambilici. Sufletul unui copil oricum se zdruncină, atunci când tati și mami nu mai sunt împreună. Inevitabil, pe ultima sută de metri a relației, copilul a asistat la niște discuții, la niște supărări, la niște lacrimi… E suficient! Certurile de după nu-și mai au rostul. Ponegrirea celui care a plecat din relație nu-și mai are rostul. Copiii înțeleg deja mult prea multe, pentru vârsta lor. Și suferă, oricum. De ce să le mai punem sare pe rană? De ce să nu încercăm, mai degrabă, să ne vindecăm și să fim bine pentru ei? De ce să nu-i învățăm iertarea, din propria experiență dureroasă? De ce să nu-i învățăm iubirea – iubire care nu ține pe nimeni alături cu forța, nici măcar într-o familie?…

Cum așa, să risc să mă acuze vreodată copilul pe mine, când numai celălalt a fost de vină?, o să întrebi. În primul rând, o relație se distruge în doi – în pași mulți și mărunți, până ce se ajunge la vina cea mare. Apoi, stai fără grijă – peste ani, copilul va reuși să-și formeze o idee asupra poveștii de iubire și de neiubire. Cu atât mai mult te va îndrăgi, dacă va descoperi că ai avut puterea să vorbești frumos și din inimă despre părintele său, în ciuda faptului că, lumește vorbind, poate că acesta n-ar fi meritat decât un par în cap. Ce cred alții despre felul în care procedezi tu, cum explică ex-partenerul tău de viață noului său partener de viață ce bau-bau ești tu și ce mic și prigonit e el… dacă astea nu-s adevăruri, ci doar băgări în seamă și tânguiri nefondate… tu rămâi la toate calm. Dumnezeu pe toate le știe și tot El te va întări în a avea grijă de pruncul tău, atunci când alții au în plan să te calce pe cap și să te muște de fund – pozând în modele de părinți fantastici, de oameni cu liniște multă, de fini psihologi care n-au habar să-și vadă de viața lor, dar știu sigur ce ar face dacă ar fi în locul tău…

E mare lucru să ai grijă de inima copilului, atunci când inima ta de adult e făcută bucățele. Dar nu ai vrea ca inima lui să fie la fel ca a ta, nu-i așa? Atât de mică, atât de firavă, atât de nefericită deja… din cauza unor schimbări în care nimeni n-a încercat, înainte, să țină cont de ea. Căci, dacă am ține la inima copiilor noștri, n-am face atâtea rele și n-am ajunge să ne despărțim, de multe ori încă înainte de a fi comunicat și de a fi aflat, concret, că avem o problemă… Și, totuși, complicate și neînțelese sunt căile adulților. Iar copiii rămân în aer, cu sau fără plasă de siguranță.

Ești sigur că nu vrei plasă de siguranță pentru copilul tău? Ești sigur că într-o relație cu final nefericit putem vorbi doar despre el și ea, când el și ea sunt, de fapt, mami și tati? Poate că iubirea se stinge – deși urmele focului nu se vor stinge niciodată, căci copilul va fi mereu un liant. Dar, poate că iubirea se stinge. Însă, între niște oameni cărora le pasă de copiii lor, relația se poate transforma într-una de prietenie. Fără tras de șireturi, fără tras de copil, fără atras copilul cu acadele și cadouri scumpe și fără lovituri sub centură la adresa celuilalt părinte.

Mereu, din primele zile de la naștere, când unii sau alții au încercat să-mi facă în ciudă, observând cât de albă este Maria în comparație cu mine și cât de bine seamănă cu tatăl ei, eu am răspuns: „În momentul în care am făcut acest copil, eram iubită de tatăl său și îl iubeam pe tatăl său. Așa că nu am cum să fiu deranjată de prunca mea și de asemănările cu omul pe care, cel puțin atunci, îl iubeam”. Într-o familie, copiii se nasc din iubire. Și, când iubirea aia de cuplu se stinge, rămân copilul sau copiii, mami și tati. Atunci când unui copil i se spune frecvent, cu sinceritate deplină și cu dragoste maximă că este darul cel mai de preț pe care Dumnezeu și celalalt părinte l-au făcut mamei/ tatălui, copilul va fi mângâiat pe suflețel și va învăța să se simtă în siguranță, ocrotit și iubit și în noua formulă – deloc simpatică și deloc de dorit. Nu e muncă ușoară, dar devine cea mai importantă muncă la care ambii părinți ar trebui să pună umărul – deși contribuția cea mai mare se aduce, clar, tot din partea părintelui care n-a părăsit terenul de joc…

Precum o cană, inima copilului se poate sparge în două sau poate fi făcută țăndări – mi-au plăcut formularea aceasta și articolul Mirelei Retegan. De aici, de la această idee și de la viața de zi cu zi am dat frâu liber gândurilor și am scris cele de mai sus. În ambele situații putem, teoretic, să reparăm cana – inima copiilor. Din păcate, multe inimi rămân distruse pe vecie. Din fericire, unii rămân mami și tati și lasă la o parte multe dintre orgoliile lor de adulți și de proști.

Haideți ca, dacă tot ciobim sufletele copiilor noștri, măcar să ne descălțăm de bocanci și de apucăturile care le-ar produce un și mai mare rău. Haideți să învățăm din greșeli și să nu le mai accentuăm inutil suferințele. Haideți să învățăm să prețuim rodul iubirii – și atunci când iubirea se stinge. Haideți ca, dacă am uitat ce-i iubirea dintre soți, să (re)descoperim, totuși, respectul, înțelegerea, trasul în aceeași direcție.

Haideți să-i învățăm pe copii că iubirea, familia, o relație fericită și până la adânci bătrâneți sunt dorințe și planuri valabile – în ciuda faptului că unii dintre noi nu reprezentăm chiar cele mai fericite exemple.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *