Maria spune

Copila mea este în perioada aceea în care, fix atunci când doi adulți vorbesc, ea își amintește ceva. Nu doar că își amintește – dar, în acel moment trebuie să și spună totul. Așa cum era de așteptat, se dovedește, de multe ori, că amintirile se inventează din mers și că, de fapt, ne confruntăm cu problema celor trei secunde în care nu i s-a acordat atenție.
Buuun! Uneori lăsăm de la noi, în alte dăți o atenționăm că nu-i frumos, apoi îi explicăm că la vorbă se stă la rând – exact ca la coadă la covrigi, că trebuie să-i respecte pe cei din jur, mai ales dacă sunt/ vorbesc înaintea noastră, bla bla bla.
Teoria o cunoaște la perfecție și, în funcție de starea ei, o aplică mai mult sau mai puțin :). Tot în funcție de starea ei, reacționează mai bine sau mai puțin bine la tentativa noastră de a o pondera.
În dimineața aceasta, povestea s-a repetat. Noi eram în baie, la spălat, iar buna încerca, din dormitor, să-mi spună ceva. Fix atunci, Maria – cu periuța de dinți în gură – se lupta să preia discuția. Eu o îndemnam la periat, mai duceam un deget la gură, mai încruntam o sprânceană, doar-doar o renunța la gălăgie, ca să aud ce spune mama. Într-un final, am întrebat-o, maxim de serioasă:

– Ce era atât de important!?
– Era foarte important!, spune ea.
Pauză.
– Dar, nu mai țin minte!, se întristează.
– Ei, dacă nu mai ții minte, înseamnă că nu era ceva atât de important!
– Ba da, mami! Dar, uite ce-ai făcut, MI-AI RĂTĂCIT TOATE SPUNERILE!!!, a izbucnit mititica în plâns.

În acea secundă, eu am izbucnit în râs. Ea mă certa și eu o pupam, și-o strângeam în brațe, și râdeam într-un râs din care nu mă mai puteam opri. E clar că, teoretic, nu am procedat bine și că, dacă tot m-am arătat supărată, trebuia să-mi duc supărarea până la capăt. Știam asta și din mirarea din ochii Mariei. Căci, ea încerca să-și continue plânsul, dar nu se mai auzea de râsul meu vesel. Așa că, într-un final, s-a oprit.
I-am explicat că, în continuare, ideea de a întrerupe lumea când vorbește nu e una ok, dar că, prin „mi-ai rătăcit toate spunerile” s-a exprimat atât de frumos și de poetic încât, pentru asta, o felicit :). Mica mea dragă s-a potolit și așa am mai trecut peste un impas. Fără o lecție neapărat învățată și cu spuneri rătăcite, dar cu zâmbet, pupici, îmbrățișări și cu o nouă vorbă de duh trecută în jurnal – a unui copil de nici patru ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *