Vinovății și bucurii de mamă

Probabil că ieri v-am înnebunit, pe Faceboock, cu frânturi din ziua odraslei mele :). Și, n-au fost decât patru momente, povestite pe foarte scurt.
Să e reluăm, dacă le-a pierdut cineva:

* Maria: Doamna plouă.
Mami: Toam-na! Cu T!
Maria: T! Toamna! Toamna ploua! Perfect! De acum, pot să merg la școală!
Mami: …???!!!…

* Ajung mai înainte acasă, după o zi de muncă. Merg în sufragerie, acolo unde era Maria și aud: Bine-ai venit, vaco!
M-am consolat că avea o vacă în mână și regizase, cumva, pe fotoliu, o piesă de teatru. Continui să ma consolez cu asta! 🙂 Altfel, înseamnă că m-a luat cu mult înainte – la momentul în care am făcut-o eu vacă pe mama…

* Dacă e o zi sub semnul Mariei… sa continuăm! 🙂
Maria adoră să ne ofere cadouri! Pune într-o sacoșică ceva jucării, vine la tine și spune: La mulți ani! Uite, cadou! Dacă îi intri în joc, e o nebunie! Bucuria descoperirii darurilor e de nedescris!
Mai înainte ne-a dat câte un dar – și mie și lui tati. Și, a exclamat: Uite, doi cadoi! 🙂

* Înainte de nani. Maria la spălat. Nu singură, ci cu ursulețul panda. În timp ce eu îi perii bine, bine, dinții – ea plimbă ursul pe țeava de apă. Când poate, în sfârșit, să vorbească, îmi spune: Panda se dă pe curcubeu!

Poate că, pentru cei care nu au încă un ștumf acasă, vorbele de mai sus sunt chestii banale. Însă, dacă te gândești că vin din gura și din mintea unui copil de doi ani și aproape patru luni – te mai înmoi un pic.
Dar, nu de asta am început să scriu. Ci, pentru că, într-un fel, vreau să mă consolez. Să nu mă mai simt (atât de) vinovată din cauză că aproape am abandonat jurnalul Mariei-Paula – jurnal început din momentul în care era doar o sămânță și continuat cu o periodicitate categorică, până în luna mai a acestui an.
Mi-aș dori să păstrez vie în amintire orice secundă din copilăria Mariei. S-o scriu. Să pot să opresc, într-un fel, ceasul în loc. În același timp, îmi doresc să mă bucur de prezent și să nu rămân în urma vremii, cu un pix în mână.
Per total, din ziua de ieri am petrecut cam trei ore cu Maria. Din 24… Sau, din măcar cele zece ore în care este trează. Iar cele patru momente de mai sus nu sunt decât o frântură din toate discuțiile noastre, din toate descoperirile ei, din toate motivele de zâmbet și uimire! Dacă nu stai cu pixul în mână, e imposibil să reproduci o jumătate de oră în compania Mariei. Iar, dacă stai cu pixul în mână, piere toată vraja și rămâi în urma timpului…
În contextul acesta, e greu de ales... Însă, eu am considerat că ar fi infinit mai rău s-o privez pe Maria și de puținul timp din zi pe care-l petrecem împreună – luând notițe. Și, cred că, pentru binele ei și-al nostru – e ideal să ne trăim clipa și să ne bucurăm. Era simpatică atunci când spunea cubele – și nici nu știu când, deodată și pentru totdeauna a început să zică: cuburile. A fost uimitor când, de pe podul din Alexandru, mi-a arătat Palatul Culturii sau când mi-a spus că P vine de la Palas. Am holbat ochii mari, mari – când eu îi explicam că desenuțul acela – roșu, galben și albastru – înseamnă steagul, iar ea m-a completat: steagul României! Sau, atunci când a venit cu un jeton la mine, râzând, să-mi spună că a găsit, fix așa, un porcușor de Guineea! A fost amuzantă de-a dreptul când alerga de frică, după ce-a văzut o doamnă îmbrăcată din pălărie până-n pantofi în roșu: Vine tanti roșie! sau atunci când m-a întrebat: Tu mai ai lapte-n țâțe?

Nu mai știu data și ora la care au fost spuse toate cele de mai sus. Și, din nou, nu mai știu o mare parte din restul conversațiilor. Dar, își va dori Maria o arhivă atât de completă a vieții ei? Îmi va reproșa că n-o are – sau mi-ar fi reproșat că am uitat de ea, în vâltoarea notițelor?
Mă simt vinovată când știu că, din luna mai, jurnalul ei zace aproape neatins. Mă consolez, însă, că-mi voi găsi timp, cândva, să adun o vorbă de aici, o poză de colo, din care să refac un puzzle-rezumat al acestor luni și al anilor ce vor urma. Cândva… Până atunci, vreau s-o observ cum crește. Să fiu în viața ei. Parte din bucuria ei.
Să ne scriem, împreună, în suflet și-n vânt, un jurnal doar al nostru.

S-ar putea să-ţi placă şi...

7 comentarii

  1. O ziarista are intotdeauna un reportofon, asa ca il poti lasa sa mearga si tu te joci cu Maria.
    E mai rau ca nu poti s-o filmezi, dar poate o inscrii la Copiii spun…….

  2. De multe ori ma gandeam la ce ai scris tu mai sus, la cum ne raportam( desi suna cuvantul cam sec asta vreau sa spun) la copilul nostru, la timpul petrecut cu el si la copilaria lui. Avand doi copii mici, de multe ori te pierzi in tot felul de probleme si ganduri, analizezi, dezbati, nu ajungi la nici o concluzie, dar, mai ales te gandesti: oare fac bine? Asta e cea mai mare problema a mea. Ca si neputinta de a fi mereu atat de vesela si energica, asa cum sunt ei. Oricum,mi-e drag sa-mi petrec timpul cu ei, mi-e frica de momentul cand vor fi mari si vom fi pe locul…N in viata lor. Ceea ce ma doare intr-un fel este ca am intalnit multi oameni care asociaza delirant copilul cu: greutatile, oboseala, lipsa banilor (!!!! asta pina la obsesie), lipsa timpului liber pentru ei, a distractiilor, a vietii insasi. Si foarte putin oameni care spun: ,,ma simt bine,chiar daca mi-e greu, ma bucur enorm ca am copii, ca-mi fac viata mai frumoasa si mai calda, voi trece peste greutati, cu el de mina”.
    Si acum, citind ce ai scris, cred ca relatia cu el depinde exact de cum suntem noi ca oameni. Pentru ca tu esti asa de pozitiva si vesela si altruista, asa iti formezi si relatia cu fetita ta. Ma bucur ca mai vad si oameni asa, ma simt mai putin insingurata. Va pup pe amindoua.

    1. Cred că, din contra, copiii ar trebui să fie balsam la toate greutățile. Nu motivul greutăților!
      E minunat să ajungi acasă, după o zi grea – și să te întâmpine copiii în prag! Atunci îți trec toate și te umpli de energie!

      1. Imi place faza cu balsam. Ieri,la o consultatie medicala, doctorita i-a zis lui Victor al meu: Esti un balsam pentru mine. Ia uite ce cuminte e! Si de atunci o tot dam, laudandu-l cu :,,Balsamule!”. Mi-a placut la final: Victor zice, rupt de somn si coplesit de autoritatea doamnei profesor dr. : Mama, te iubesc! Mie mi-a venit sa rad si m-a simtit cam stinghera, dar eu stiu ca el zice des asta. Doctorita si asistenta au amutit de uimire. Ma rog, scenarii scurte cu replici dragastoase. Dar cred ca doar pentru noi au valoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *