Durere ciopârţită în direct

Aseară, voiam să scriu ceva despre ştirile Kanal D, dar cred că modul în care mi-aş fi exprimat gândurile ar fi scos din mine tot ce-i mai rău. Aşa că, am tras aer în piept, mi-am înecat înjurăturile şi am hotărât să mă liniştesc. Fără intenţia de a renunţa, totuşi, la această postare.

În general, faţa lui Christian Sabbagh mă amuză. Felul lui de a zice, pe la 19, după jumătate de oră de la începerea jurnalului, „bine v-am găsit!”, e demenţial! Felul lui, de a-şi da cu părerea la fiecare final de material, cu un glas mieros, de bătrân înţelept… este o glumă pe faţă! Trecerea de la o ştire la alta e mereu făcută în trei paşi: rotirea scaunului, schimbarea camerei de filmat şi… BAU! Pentru că, bătrânul înţelept cu voce mieroasă se transformă imediat într-un prezentator feroce, cu o voce puternică, de te bagă în sperieţi! Pentru că ştirile de seară de la Kanal D sunt un Halloween continuu… un scenariu de groază – prin conţinut şi prin maniera „profi” de realizare a jurnalului.

Atentă la prezentator, cu zâmbet tâmp, nu mai reuşesc să mă întristez la noutăţile cu morţi, răniţi, babe violate şi politicieni corupţi. Aseară, însă, amuzamentul s-a transformat în nervi, o dată cu transmisiunea în direct, făcută din casa unei amărâte, căreia i-a murit bărbatul în accidentul din Ungaria. Accidentul în care 14 oameni au murit, striviţi de un TIR. Ei, ideea e că madam Dana, reporteriţa, era cuprinsă de patosul directului şi de drama familiei. Cu o faţă crispată, băga şi mai tare cuţitul în rană. Te doare, nu-i aşa?, Ce simţi acum, când ştii că n-o să-ţi mai vezi bărbatul intrând pe poartă?, Ce-o să-i spui copilului tău?, Nu mai ai cuvinte! Îţi vine să strigi în gura mare, nu?!

Nu puteam să cred că, e pe bune, un interviu în direct pe tema asta! Nu puteam să cred că jurnalista lu’ peşte avea numai întrebări tâmpite! Femeia aia, soţia mortului, era vai de ea, fără prea multă şcoală şi fără să realizeze că e folosită într-un mod atât de pervers. Acum povestea, acum plângea, acum jelea de ţi se scula pielea pe tine, acum îşi freca nasul… Iar interviul a fost o reuşită, în cel mai sadic mod cu putinţă!

Da, ştiu, aş fi putut muta din telecomandă. Şi totuşi, n-am făcut-o. Poate că de groază, poate că din curiozitate, poate ca să am despre ce scrie acum. Totuşi, nu cred că schimbarea canalului trebuie să fie opţiunea de bază, ci impunerea şi respectarea unor reguli. Reguli de jurnalism, de etică, de omenie… până la urmă. Şoc, şoc. şoc! Treziţi-vă!

Chiar dacă sunt în concediu, nu am renunţat în nicio zi la citirea ziarelor, urmărirea ştirilor şi butonarea, fără excepţie, de pe un program pe altul. Nu mă aştept să găsesc prea multe de învăţat. Nici măcar de aflat. Pentru că jurnalele au devenit un copy-paste nefericit… Am pretenţia, totuşi, să nu dau peste atâtea exemple, precum cel de aseară, care să mă termine psihic. Am pretenţia ca durerea unor oameni să nu fie transformată în circ şi, mai ales, să nu fie ciopârţită în direct.

Am doar pretenţii, fără a avea vreo putere. Căci, dacă aseară puterea stătea în mâinile mele, pe mulţi i-aş fi lăsat fără suflare-n microfon…