Zilele acestea nu am mai putut să spun nimic. Am fost în doliu… Sunt încă. M-am închis într-o carapace, am rememorat secvenţe, m-am rugat, am plâns, m-am îngrozit, m-am revoltat Nu am putut să scriu despre Maria Scurtu (Guraliuc)… Dar, nici nu pot să continui pe aici… cu postările de zi cu zi… fără să amintesc despre ea sau despre fetiţa ei, Sabina-Maria.

Pe Maria o ştiu dintotdeauna, ca fiind verişoara unei colege de clasă, din școala generală. Pe Maria o ştiu ca fiind colega mea de la master. Apoi, colega mea din presă. Căci, în momentul în care am revenit în lumea asta – chipul ei şi al Francescăi îmi erau cele mai cunoscute. Cele două prietene m-au reînvăţat paşii pe teren, mi-au readus la zi întâmplările/ oamenii/ problemele din domeniul învăţământ.