Aspazia Oţel Petrescu – 14 ani în temnițele comuniste și o viață închinată lui Hristos
Aspazia Oțel Petrescu – Foto: ASCOR Cluj Ar fi multe de spus… dar am s-o las pe doamna Aspazia Oţel Petrescu să spună… în șapte fragmente adunate fugar din diverse contexte. Adevărate lecții de viață și adevărate provocări – de-a o cunoaște mai bine, de-a ne cunoaște trecutul mai bine, de a ne apropia de Dumnezeu mai bine!
Un câine la „Veșnica pomenire”
Sâmbăta aceasta, la slujba pentru cei adormiți, se cânta Veșnica pomenire. Lumea se ruga, clopotele băteau, iar câinele bisericii s-a ridicat din somnul său și a început să urle, parcă, la lună. De trei ori s-a cântat și au bătut clopotele, de trei ori câinele a schelălăit într-un fel… sfâșietor.
I-am povestit Mariei secvența. M-a ascultat, s-a minunat, apoi
Părintele Proclu Nicău – lecție de smerenie și de pocăință
Părintele Proclu Nicău, ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a fost un monah simplu. Mai mult de 50 de ani din cei 89 pe care i-a trăit i-a petrecut în pustiu. S-a născut pe 13 noiembrie 1928. De pe 28 ianuarie 2017 a plecat la Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea! Iar noi să ne bucurăm de omul pe care l-am avut până acum alături și pe care-l avem de astăzi rugător în Ceruri.
Din Lupta pentru smerenie și pocăință, carte a părintelui Proclu Nicău, apărută la Editura Agaton în 2010, nu m-am putut abține să nu scot câteva idei. Dacă am ține seama de o firimitură din acestea… am fi niște fericiți!
* Şi i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu ştiu unde, că spune aşa: Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor,
Maica Rafaela – prietenii de dincolo de lume
N-o cunoșteam, dar cred c-o iubeam. Pentru că mulți dintre prietenii mei o cunoșteau și o iubeau. Și-atunci când vorbeau despre Maica Rafaela, se transformau! Rosteau fiecare cuvânt cu entuziasm, se luminau, ieșeau din orice moleșeală, oboseală ori durere. Maica le era prietenă bună, soră, mamă, exemplu de om, de credincioșie, de optimism, de putere de muncă și de luptă, de inteligență și de modestie, de răbdare și de veselie.
Îmi spuneam că voi avea timp s-o cunosc. Să particip la cursurile pe care le organiza, să merg în tabere, să lucrez cu mine și la mine. Din păcate, Timpul a decis altceva. Și mi-a amintit cât de important e să trăiesc aici și acum.
Concediu îndoliat
Hei, ce-i cu tine? Unde-i mișcarea pe care ai promis-o pe blog? Apari cu trei articole scoase de la naftalină și te faci că-s noi – când din concediu tebuia să te întorci cu energie pe plus? Unde-s pozele, unde-s poveștile? Unde e lauda ta – că ai mai îmbătrânit cu un an?…
Așa mă întreabă unii și alții, așa mă mai întreb și eu, uneori. Mintea și sufletul mi-s rătăcite, însă. Mă iau cu munca și încerc să respir. Apoi, mă năvălesc amintiri și regrete și neputințe. Mai scot un oftat, mai fac o cruce, îmi mai dau doi pumni în cap.
Ce-i viața asta… Am cununat de două ori. Ultima pereche mai mult nu e împreună, decât e. Iar prima pereche… era de vis! Veșnicii fericiți, frumoși și îndrăgostiți au ajuns la mare la o zi după noi, la 30 de kilometri mai departe de stațiunea noastră. Și, tot atunci, la câteva ore distanță, ea ne anunța că el nu mai e. Așa, pur și simplu!Veșnică părere de rău
Au trecut doi ani de când Maria și Sabina-Maria s-au mutat la Doamne-Doamne. Astăzi s-a făcut pomenire pentru sufletele lor. Și, astăzi am rememorat – pentru a câta oară?! – momente în care am plăcut-o sau n-am plăcut-o pe Maria, am ajutat-o sau am judecat-o, am mângaiat-o sau am mustrat-o…
Plâng pietrele…
Zilele acestea nu am mai putut să spun nimic. Am fost în doliu… Sunt încă. M-am închis într-o carapace, am rememorat secvenţe, m-am rugat, am plâns, m-am îngrozit, m-am revoltat Nu am putut să scriu despre Maria Scurtu (Guraliuc)… Dar, nici nu pot să continui pe aici… cu postările de zi cu zi… fără să amintesc despre ea sau despre fetiţa ei, Sabina-Maria.
Pe Maria o ştiu dintotdeauna, ca fiind verişoara unei colege de clasă, din școala generală. Pe Maria o ştiu ca fiind colega mea de la master. Apoi, colega mea din presă. Căci, în momentul în care am revenit în lumea asta – chipul ei şi al Francescăi îmi erau cele mai cunoscute. Cele două prietene m-au reînvăţat paşii pe teren, mi-au readus la zi întâmplările/ oamenii/ problemele din domeniul învăţământ.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
