Am scris, de curând, despre mine și despre țigani dar, mai ales, despre ideea de a fi om. În postarea cu pricina mă refeream la țiganii care fac, în general, stricăciuni – și la românii care urăsc până la moarte, doar pentru că că așa li se pare lor că ar trebui să procedeze.

Astăzi, mă voi referi la un țigan care-și face mândru neamul – și care se mândrește cu neamul lui. La un țigan care a reușit în viață. Și, voi spune din start că nu trebuie să-mi placă de el ori muzica lui, nu trebuie să-i fiu fană sau altceva, ca să-i țin partea. Însă, îi recunosc meritele, îl admir și îl respect.