Privește dincolo de aparențe
Am ascultat îndemnul „Privește dincolo de aparențe” și am făcut patru reportaje cu tineri de etnie romă. Am avut ocazia să-i cunosc relativ bine și să mă bucur de compania lor. După experiența asta, dacă mă întrebi cum sunt, pot să-ți spun în două cuvinte: OAMENI FAINI!
Oameni faini, ca tot omul fain, indiferent de etnie. Dacă eram prinsă în stereotipuri inutile și-n acuzații fără rost, mai aveam oare ocazia să intru în viața lor și chiar în casa și în familiile lor? Nu. Dar, așa, mă bucur că i-am cunoscut, că mi i-am făcut prieteni, că am ocazia să-i prezint oricând ca fiind exemple pozitive. De oameni, în primul rând. De romi și de români – tineri care-și doresc să fie, pur și simplu, ei înșiși.
Cele patru reportaje au fost publicate, alături de munca altor colegi de-ai mei, în două numere de revistă. Revistă ce se numește la fel ca și proiectul în care am lucrat – „Privește dincolo de aparențe”
Startul corect nu ține de culoarea pielii
Le vezi și bagi mâna-n foc că-s românce. Se prezintă cu mândrie și cu bucurie drept tinere de etnie romă și luptă pentru ca, prin cultură și educație, și alți tineri romi să doboare barierele discriminării.
Denisa și Lavinia sunt două dintre cele trei fete din casa Lupu. Alături de Georgiana, ele s-au născut într-o familie mixtă, din tată rom și mamă româncă.
Tradiție și partitură – două iubiri într-o inimă de rom
Un băiat de 14 ani cântă după ureche la acordeon, orgă și saxofon și visează cu partitură, papion și clarinet, spre marile scene ale lumii.
Atunci când vorbești despre satul Zece Prăjini, gândul îți zboară la muzică, la romi, la petrecere și la voie bună. Aflat la granița dintre județele Iași și Neamț, satul din comuna Dagâța și-a căpătat numele de la împroprietărirea cu câte zece prăjini de pământ a romilor sloboziți din robie. Numele a devenit renume – după ce ursarii s-au transformat în lăutari. În nicio casă dintre cele aproximativ 150 nu există vreun bărbat care să nu știe să cânte la cel puțin un instrument.
Sex feminin, etnie romă – exemplu de reușită prin educație
E o tânără ca oricare alta, cu studii superioare, cu o familie frumoasă și cu o viață bogată. N-a ținut niciodată cont de șabloanele în care societatea a vrut s-o încadreze și a ajuns să fie un model pentru femeile de etnie romă.
S-a născut într-o familie cu patru frați – cel mai mare, de 18 ani și cel mai mic, de 12 ani. Era fetița mult așteptată, minunea părinților și uimirea băieților casei. A trăit în puf, iubită și ocrotită, alintată și menajată. Astăzi e, în continuare, minunea lor. Căci dragostea și puful n-au stricat-o, ci au ajutat-o și-au încurajat-o să-și urmeze visele.
Bisturiul nu ține cont de etnie
A trecut prin multe momente menite s-o doboare. A plâns în fața lor, le-a stat împotrivă sau, pur și simplu, le-a întors spatele. Pe toate a reușit să le transforme în experiențe de viață.
„Sunt Alina Călin, medic rezident Chirurgie Generală, de etnie romă”. Simplu și la obiect – așa se prezintă, fără a-și ascunde zâmbetul cel frumos. Te pierzi în ochii ei verzi și parcă nici nu știi cum să mai continui discuția. Tonul ei sună atât de calm și de natural, încât te dezarmează.
Ura de țigani nu doarme nici vara
Am scris, de curând, despre mine și despre țigani dar, mai ales, despre ideea de a fi om. În postarea cu pricina mă refeream la țiganii care fac, în general, stricăciuni – și la românii care urăsc până la moarte, doar pentru că că așa li se pare lor că ar trebui să procedeze.
Astăzi, mă voi referi la un țigan care-și face mândru neamul – și care se mândrește cu neamul lui. La un țigan care a reușit în viață. Și, voi spune din start că nu trebuie să-mi placă de el ori muzica lui, nu trebuie să-i fiu fană sau altceva, ca să-i țin partea. Însă, îi recunosc meritele, îl admir și îl respect.
Țigani
Poate că sunt prima care ar trebui să urască țiganii. Culoarea pielii mele mi-a făcut suficiente probleme în viață, iar asocierea cu țiganii a venit natural – din și mai ales în copilărie. Am plâns mult și m-au durut acuzele. Mai tare mă durea faptul că nu înțelegeam ce ar fi avut copiii cu mine – chiar dacă aș fi fost țigancă.
A trecut timpul, am înțeles, într-un fel, motivele – dar, tot nu pot să urăsc. Mi-e ciudă pe unii țigani adulți, mi-e milă de mor de purandei, sunt mândră de cei care au reușit în viață și mă îngrozesc când aud unele sau altele, despre purandeii deveniți adulți. În același timp, mă îngrozesc, de toți cei care se fălesc cu faptul că sunt români, dar se poartă în lume ca ultimii birjari. Și mai rău decât țiganii! Mi-e ciudă pe noi, ca societate, pentru că în atâția zeci de ani nu am mișcat un pai pentru a educa, pentru a atrage, pentru a modela țiganii și pentru a-i ajuta să-și facă un rost în viață.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
