Semnul meu de bună purtare
Deși vorbesc și povestesc multe în online, ele sunt doar vârful aisbergului vieții mele. Căci, da! Surprinzător sau nu… am viață dincolo de ecrane. Unele nici nu simt nevoia să le spun, altele îmi zic că e mai bine să le țin pentru mine, iar altele prefer să le amân pentru când vor crește și vor fi complete, cât să le cuprind într-o istorioară.
Pentru această ultimă variantă, azi am „încălcat” regula și am vorbit înainte de vreme.
Mi s-a părut amuzant citatul pozat de o prietenă: „Febra musculară este semn de bună purtare”. Prin urmare, am comentat și m-am lăudat că
Să ne mişcăm în familie!
Țin minte anii de facultate, în care alergam peste tot, cu rucsacul în spate. Lumea mă întreba, curioasă, ce averi am în el – dar se încrunta, mirată, când afla răspunsul. Pentru că-n rucsacul meu aveam bluză, pantaloni, teniși, prosop… și alte cele de care era nevoie. Pentru că, dimineața devreme, în mijlocul zilei sau seara târziu, când aveam o oră liberă, fugeam la sală. N-am fost niciodată o slăbătură și nici n-am tânjit după asta. În schimb, ani la rând, m-am bucurat de o condiție fizică de invidiat.
În timp – sau luată de timp – am început și eu să mă amăgesc.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase