Sărbătoarea de astăzi e pe cât de minunată, pe atât de clară și de… grea. Sfinții Ioachim și Ana au nădăjduit toată viața, până la adânci bătrâneți, că vor fi părinți. Și când visul li s-a împlinit, când au avut-o pe Maica Domnului, după trei ani de la naștere nu au ezitat să împlinească promisiunea făcută în rugăciune: aceea de a-și dărui copila lui Dumnezeu și de a o duce la Templu.

Wow! Cam cât de greu e să-ți vezi pruncul mult așteptat, iar apoi să renunți la el în „favoarea” lui Dumnezeu!? Este, cu siguranță, o cinste – dar câți dintre noi mai reușim să o percepem așa?…

Câți dintre noi suntem dispuși să recunoaștem măcar faptul că pruncii ne sunt împrumut divin, că nu ne aparțin, că brațele noastre sunt făcute ca să-i iubească și să-i îmbrățișeze, dar nu să-i lege definitiv și obligatoriu de noi?!…

Mă întorceam astăzi de la biserică plină de întrebări și de gânduri.