Tu îți iubești copilul? Mai gândește-te!
Ne tot amăgim că suntem moderni, că facem cursuri de parenting, că știm cum să motivăm și să iubim necondiționat copiii, că putem rezista unor tentații de a-i lovi, pedepsi, umili, că suntem mai șmecheri decât părinții noștri, mai răbdători și mai culți, că apelăm deschis la ajutor specializat pentru a-i încuraja pe cei mici să scape de frici și depresii. În realitate, la bază am rămas la fel de putrezi – sau poate suntem chiar mai rău decât am bănui. Căci nu-i suficient să știi teorie, nici să iubești copilul punându-l într-o bulă de cristal, care să-l ferească de factorii externi.
Culmea e că factorii externi cei mai apropiați rămânem tot noi, familia, părinții, împreună sau separat, cu toate bunele și relele noastre, cu toate neputințele noastre, cu toți bolovanii pe care-i purtăm după noi, de-a lungul vieții… și pe care-i descărcăm, mai rar sau mai des, pe umerii pruncilor din dotare. Nu ne iubim copiii doar prin a-i aduce pe lume – ci și prin felul în care îi aducem pe lume. Nu ne iubim copiii numai cu jucării, dulciuri și bani… și cu timp oferit printre picături. Nu ne iubim copiii doar la ocazii speciale, când ne fac pe plac și-s, vorba aia… cuminți – că ne lasă pe noi în pace.
În ultima perioadă am început să observ tot mai multe dovezi de neiubire…
Când ziua-i zi, de ce vorbim despre noapte?! Explicații pe înțelesul copiilor
– Afară este zi sau noapte?
– E zi! Uite ce lumină e! E soarele pe cer! Haha, ce amuzant, cum să-ți treacă prin minte să răspunzi că e noapte?
– Ține minte, copilul meu. Va veni vremea în care unii vor veni la tine, în mijlocul zilei, să-ți spună că e noapte.
– Imposibil!
– Nimic nu-i imposibil!
– Atunci… am să le spun că n-au dreptate!
– Poți încerca. O perioadă. Dar nu e neapărat rostul tău să încerci să-i convingi.
Depresia de după 24 ianuarie…
Aș vrea să ajung la clipa în care să simt că se întâmplă ceva. Ceva bun. Aș vrea să nu mai trăiesc doar cu speranță sau doar în deznădejde. 24 ianuarie…
Aș vrea să nu mă mai mulțumesc cu fotografii fantastice și cu versuri patriotice… care mă emoționează peste măsură. Aș vrea să-mi condimentez viața cu ele, dar nu doar din ele să-mi trag seva.
– Cum, mami, au murit mulți oameni pentru România? Ahaaa… deci de asta roșul de pe steag simbolizează sângele….
Eu, când ascult Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război
Mozol. „Cum se mai bagă Anda-n seamă” ori „Cum să-ți faci dușmani, volumul 14”
Azi dimineață, în curtea școlii, un tată îi povestea super entuziasmat puștoaicei sale niște amintiri din copilărie: „Uite, aici stăteam înainte de a începe orele, după-amiaza. Și, când ieșeau fetele de dimineață, noi le așteptam și le făceam mozol. Mozol e atunci când le bagi cu capu-n zăpadă, când dai cu mâinile, cu picioarele toată zăpada pe ele! Și noi eram mulți! Ce ne mai distram!”. „Iar ele ce spuneau?”, întreabă copila destul de surprinsă. „Păi, puteau să mai spună ceva?!”.
Am ajuns în dreptul lor, apoi i-am depășit. O țineam pe Maria de mână, el o ținea pe prunca lui. Și nu m-am putut abține. M-am întors, am zâmbit și-am vorbit: „Sunt amuzante amintirile din copilăria noastră, dar parcă nu am mai fi la fel de amuzați dacă ar păți fetele noastre la fel, nu?”.
Suntem supereroi pentru copiii noștri? Cum îi creștem frumos și cum le gestionăm emoțiile?
În momentul în care ne creștem copiii ca pe niște prinți și ca pe niște prințese, îi pregătim să fie nefericiți. Căci noi nu putem să-i protejăm de viață – însă îi putem pregăti pentru ea. Așa și-a început discursul psihoterapeutul Anda Păcurar, la întâlnirea oamenilor faini de la Junior Chamber International Iași, „Cum să devii supererou pentru copilul tău”.
În cadrul prezentării sale, care a avut tema „Cum să crești un copil independent și cu siguranță de sine”,
Sunt și vreau să rămân un supererou pentru copilul meu!
Eu știu deja că-s un supererou pentru copila mea! N-are rost să mă ascund pe după deget și să mimez o falsă modestie. Are rost, însă, ca și eu și noi toți, părinții, să înțelegem că suntem supereroi pentru copiii noștri. Și așa, conștientizând realitatea, să ne dăm seama de uriașa responsabilitate pe care (ar trebui să) o avem.
Deci știu deja că-s un supererou pentru copila mea – dar asta nu m-a împiedicat să accept cu bucurie invitația la seminarul de parenting pentru copii fericiți și părinți liniștiți: „Cum să devii supererou pentru copilul tău”.
Nu mai puneți la zid copiii – pentru greșelile părinților!
Sunt mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă și visul mi s-a îndeplinit. Am un copil – puteam avea, poate, mai mulți. Mi-aș fi dorit mai mulți și probabil că voi rămâne doar cu unul. Slavă lui Dumnezeu pentru copilul meu! Mereu, aflarea veștii că mai apare un copil pe lume m-a bucurat. Mereu! Și în familiile fericite, și în casele goale, și în casele deja pline, și în bordeie, și în vile. M-am bucurat de copiii așteptați, ca și de copiii neprogramați, care poate au încurcat niște ițe. M-am bucurat de copiii concepuți în familie, ca și de copiii concepuți în afara familiilor. Cred cu tărie că un copil este un motiv de bucurie și atât. Că felul în care a venit pe lume poate fi meritul, dar niciodată vina copilului.
În acest context, cred că discuțiile de rău despre părinți nu ar trebui să se intersecteze niciodată cu un copil. Da, mi-am luat-o peste cap și cu acest… niciodată. Însă etic, moral, creștinește, uman – așa ar fi. Să nu vezi în copil un demon, doar pentru că nu-ți place de părintele său. Nici să nu te duci să strângi de gât copilul, pentru păcatele părintelui său. Înainte de a scrie postarea de ieri, am trăit un sentiment inexplicabil. Simțeam revoltă împotriva unui om din aceeași tabără cu mine. Împotriva unui om care nu plăcea pe un alt om – pe care nici eu nu-l plac. Doar că omul din tabăra mea a făcut o chestie care nu se face.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
