Parc chelit de bănci…
Ieri am ajuns, după multă vreme, în Parcul Horia, Cloșca și Crișan. Cunoscut mai mult drept parcul de pe Săulescu/ din spate de la Victoria/ de la Gulliver… E parcul tinereților mele și mă leagă multe amintiri de el.
Așa că m-am bucurat ca, între două evenimente la care trebuia să particip, să mă pot opri acolo. Bucuria mi-a fost umbrită de șocul produs.De mântuială
Vineri dimineaţă (pe 31 august), apa a început să ţâşnească dintr-o bucată de spaţiu verde din apropierea blocului nostru. Tata a mers şi a anunţat oamenii care ar fi trebuit să remedieze problema. Răspunsul lor a fost prompt: Venim imediat! Imediat-ul a înseamnat pe la ora 15, când au căutat trei metri sub pământ ca să găsească şi să repare conducta buclucaşă.
Marea îngrădire
Îmi place să mă păcălesc cu ideea de libertate. Îmi place să fiu liberă! În gândire, în vorbire, în exprimarea sentimentelor… în orice! Şi să execut comenzi… ori să mă supun regulilor – având impresia că fac asta pentru că aşa e firesc, pentru că sunt educată, pentru că ar fi urât să procedez altfel.
Când mi se pun piedici, doar ca să mi se arate că nu-s liberă, ci extra limitată în timp şi spaţiu, mă crispez. Când mi se pun garduri – la propriu! – doar ca să mi se amintească de faptul că iarba nu-i a mea, ci a urmaşilor, urmaşilor mei, mă înfurii! Înţeleg că un gard înseamnă delimitarea unui spaţiu privat, dar nu înţeleg ce caută gardurile într-un parc!
Nu respir doar rautate, ci si dreptate: treburi de mantuiala in Iasi
Zice lumea ca-s nebuna… Ca-s perfectionista, visatoare, critica. Ba, chiar, sub protectia si sub curajul anonimatului, unii ma fac penibila.
Sapte pietre e un blog cu de toate. De toate bune si de toate rele. Daca scot in evidenta niste greseli si niste mizerii – sunt impertinenta, din punctul de vedere al celor patati. Aceiasi patati aplauda, mai apoi, atunci cand nu ei, ci inamicii lor, fac subiectul discutiei. Eu nu am inamici. Nici prieteni. Nu judec. Dar, observ. Sa fie un defect faptul ca nu-mi pastrez observatiile pentru mine, ci le impart cu voi?…
Nu scriu doar de dragul de-a scrie si nu uit niciodata ce-am scris. De aceea, ma intorc, uneori la subiectele care au creat valva – sau furturi intr-un pahar cu apa, mai bine spus – ca sa vad care mai e realitatea. Dupa atata introducere – astazi m-am decis sa va prezint doua realitati. Pornind de la doua postari despre si din Iasi: Lanturi pentru Alexandru cel Bun si Noua colectie de banci – marca Parcul Copou.
Nepasarea, nesimtirea si (ne)parcurile pentru copii
Nu stiu ce se intampla cu/ in toate parcurile special amenajate pentru copii. Dar… m-ar interesa. Si, as prefera sa ma intereseze mai putin pe mine si mai mult pe cei care le au in subordine.
Nu este usor sa amenajezi un parc. Iti trebuie resurse, dorinta si implicare. Daca, toate astea au existat la inceput, de ce, dupa finalizarea lucrarilor se pune punct total, o palma in fund si nu mai preocupa pe nimeni ce se intampla cu investitia, cu munca si cu sacrificiul unor oameni? De ce, la final, se prezinta dosarelul – am amenajat X parcuri de joaca pentru copii – fara a-i mai pasa cuiva in ce stare mai este parcul dupa doar cateva saptamani de la deschidere si cat de ok sunt cei care ii intra pe poarta (sau direct prin gard…)?
Voi prezenta, in continuare, situatia a trei parcuri de joaca din cartierul Alexandru cel Bun.
Lanturi pentru Alexandru cel Bun
Pasul 1: Luni intregi, in Piata Voievozilor, spatiul verde din fata Cinematografului Dacia a fost imprejmuit, cu gandul la o fantana arteziana. Gandul a fost… razgandit din diferite motive.
Pasul 2: In fata a ceea ce trebuia sa fie o fantana arteziana a rasarit o statuie a domnitorului Alexandru cel Bun (o idee ok, avand in vedere ca ne aflam in cartierul cu acelasi nume).
Reactia imediata:
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
