„Am fost nervos” – mărturie despre starea în care te aduce mânia
Am cunoscut de curând un om simpatic și zglobiu ca un clopoțel. Măcinat de boli – interioare și exterioare. Cu urme vizibile pe față și pe trup. Mi-a zis senin: „Am fost nervos! Am fost nervos tare! Și, când m-am enervat odată…”
A făcut semn cu mâna spre jumătatea de față picată, cu ochiul aproape închis. E așa de ani de zile. Acum, cu chipul transformat, cu un picior cangrenat, cu vârsta la pachet… zâmbește, comunică, se bucură. Se vede că și-ar fi dorit „rețeta” asta mai demult.
O rețetă pe care toți o știm – și de care ne lepădăm în orice secundă simțim ace care atentează la baloanele noastre doldora de mândrie…
Se spune că
Fidelitățile mor greu – un adevăr greu de… trăit
Fidelitățile mor greu, mi s-a spus cândva. Și-am rămas pe gânduri. Pentru că da, avem nevoie de idealuri, de modele. Și așa… devenim fideli, fani, dependenți de oameni ca noi – pe care uneori ajungem să-i divinizăm.
O fi de bine? Nu e. Căci apoi, când descoperim adevărul din fața ochilor – că și părinții noștri, și prietenii noștri, și soții noștri, și copiii noștri, și preoții noștri, și vedetele noastre-s oameni ca noi, cu neputințe, cu tot felul de căderi, dureri, dezamăgiri… ne tulburăm. Ne dezicem de ei ori, din contra, negăm realitatea. Nu-l cunosc pe acesta! Sau… nu, acesta NU poate face așa, nu are cum, el NU!
Un lucru e clar:
Când întrerupi firul unei povești… din teama de a deveni fericit
Uneori, poveștile se încheie înainte de a începe. Sub diverse pretexte. E mai comod să găsești motive decât să lupți. Să ieși din zona de confort implică riscuri. S-ar putea să te rănești. S-ar putea să pierzi… Iar asta cu adevărat te împiedică să crezi că s-ar putea să câștigi.
E mai comod să găsești o pietricică în drum, oricât de mică, și s-o consideri un munte.
Fugim din calea frumosului – și plângem de dorul lui…
Unii oameni lucrează cu frumosul. Sunt făcuți să îl observe, să îl creeze, să îl descopere dintre noroaie. Să ni-l înfățișeze. Unii oameni lucrează atât de frumos cu frumosul… încât ți-e teamă să le apari în cale.
N-ai vrea să-i sperii ori să îi scoți din mediul lor. N-ai vrea să le dai ocazia de a te examina și de a vedea că n-ai nimic frumos de oferit…
E așa o… teamă. Și, totuși, nu se poate să nu te întrebi: dar dacă ei chiar ar observa frumosul din tine și l-ar scoate la lumină?!
Jocul nostru cel de toate zilele: de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu
Cândva, după o discuție importantă, îi trimiteam unui prieten un mesaj alambicat despre Dumnezeu. Despre promisiunile noastre omenești de a face orice pentru cei de lângă noi și despre imediatele renunțări. Despre piedici adevărate și piedici închipuite, despre veșnice schimbări de plan și de perspectivă, despre neputințe și iubiri abandonate încă de dinainte de a le descoperi.
Eh… eu v-am avertizat că e un mesaj alambicat. Cu ceva rime – departe, însă, de a putea fi numit o poezie. Acum mi-am amintit de el. (De prieten.) De mesaj. L-am recitit și mie, una, îmi transmite exact ceea ce voiam să spun atunci. De aceea, am hotărât să-i dedic o postare. (Prietenului.) Mesajului! 🙂 Da-i alambicat, mai știți?
Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!
Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie
***
Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:
– Am luat un Foarte Bine la matematică!
– Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.
Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.
Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.
Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte.
Despre Cruce în vreme de Coronavirus
Avem o cruce de dus. Cu responsabilitate, cu iubire, cu demnitate, cu credință.
Avem o cruce de dus. Cu asumare. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh!
Avem de căzut la picioarele Crucii. Și de plâns. De rugat. De cerut iertare. Pentru toate greșelile făcute cu voie și pentru toate cele fără de voie, pentru toate cele cu știință și pentru toate cele fără de știință săvârșite. Pentru cele cu gândul, cu lucrul, cu cuvântul, cu fapta… cu prea puțina responsabilitate, cu prea puțina iubire, cu prea puțina demnitate, cu prea puțina credință…
Dacă vrem sănătate – și conștientizăm că avem nevoie de sănătate trupească, dar și sufletească și de aia… cu capu’ – nu mai e vreme de indiferență! Nu mai e vreme de amânare!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
