Semne de normalitate
Hai să vorbim despre… normalitate!
Ai nevoie de o…
de ajutor?
Poate la făcut ordine în casă, la reconstituit păpuşi, la reparat maşinuţe…
De fiecare dată când văd câte o jucărie dezmembrată, îmi amintesc de ideea dintr-un an trecut a unui ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu. Într-un exces de zel, acesta a propus cheltuirea unor multe grămezi de bani, pentru dotarea grădiniţelor cu păpuşi cu handicap.
Păi… nu ştiu cum să zic… Ar trebui să ai o neapărat o păpuşă fără o mână din fabrică? Eu cred că problema se rezolvă uşor… fără un handicap iniţial. Pentru că, aşa cum sunt copiii, reuşesc de minune să lase o păpuşă, un robot, un animăluţ de pluş fără mâini, picioare, ochi, nas… Şi, după ce-şi schilodesc prietenii – jucăriile preferate – îi iubesc, apoi, şi aşa.
Normalitate înseamnă… să iubești!
Copiii acceptă foarte uşor pe cei de lângă ei, indiferent de naţia lor, de culoarea pielii, de handicapuri. Copiii sunt stricaţi în timp – şi marcaţi pe suflet de către adulţii care se autointitulează normali şi care se cred superiori – doar pentru că reprezintă o majoritate.
Nicio păpuşă din lume, creată anume pentru a fi… defectă… nu va educa un copil, atâta vreme cât familia copilului şi societatea în care acesta se dezvoltă vor oferi, la orice pas, exemple opuse de comportament şi de atitudine.E timpul să încetăm să punem garduri şi piedici între noi sau să privim chiorâş la cei care sunt altfel. Nu e vina lor că sunt aşa. Şi nu e meritul nostru că suntem, cât de cât, mai bine. Mai mult decât atât – trebuie să fim conștienți că binele se poate lua oricând de la noi. Atunci – e mare posibilitatea să culegem ce-am semănat…
Să mulţumim, deci, pentru sănătatea pe care o avem şi să ne oprim din sportul de a pune etichete altora! Mai presus de orice defect sau calitate, suntem oameni. Fraţi. Făpturi ale lui Dumnezeu.
Astăzi este Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Nu doar astăzi – persoanele cu dizabilităţi merită respect! Şi dragoste. Şi un semn de normalitate din partea noastră!
Citeşte şi:
* STOP gândirii limitate!
* Distracţia unor suflete veninoaseZeul măcelului e în fiecare dintre noi
La evenimentul prezentat cu surle şi trâmbiţe săptămâna trecută, am câştigat o invitaţie dublă la teatru. Aşa că, în seara asta, am spus prezent la Zeul măcelului. Spectacolul a avut loc la Teatrul Naţional, mai exact – în Sala de Teatru la CUB, la ora 18. A început la 18.10… graţie unora care-şi cumpără bilet şi-şi permit să mai întârzie câteva minute, că doar n-o fi foc.
Zeul măcelului este o piesă scrisă de Yasmina Reza, în regia lui Cristian Hadji-Culea. Interpretează Haruna Condurache, Oana Sandu, Călin Chirilă şi Constantin Puşcaşu. Deşi, la Iaşi se vorbeşte din 2010 despre spectacol – pentru noi, abia acum a fost momentul. Şi-a fost frumos! O comedie – deşi, mie mi s-a părut, mai degrabă, o tragedie.
În aproximativ o oră şi jumătate, a fost dezvăluită o latură a noastră – atât de reală şi atât de puţin plăcută!
Revoltă în lumea legumelor
Sunt o persoană comunicativă. Uneori, exagerat de comunicativă. Vorbesc mult. Mult şi bine… dar nici formula mult şi prost nu mă ocoleşte… Sunt directă. Nu ştiu s-o iau pe la Ploieşti, ca să ajung la problema care mă frământă. Nu bat șaua, să priceapă calul. Nici nu cred că este nevoie.
Cu mine, lumea este (sau ar trebui să fie) destul de relaxată. Pentru că, ceea ce zic – exact aceea vreau să spun.
De exemplu, dacă tu începi o cură de slăbire cu varză, pleci la piaţă şi te întorci cu un sac de cartofi, eu te întreb: De ce-ai luat cartofi? Adică, fix – la ce-ţi trebuie cartofi, nu ziceai că vei mânca varză?! Dacă tu prin asta înţelegi că eu te cert şi-ţi cer socoteala pentru banii pe care i-ai cheltuit, că nu-ţi respect deciziile, că te fac grasă ori, mai ştiu eu ce, e problema ta!
Mă enervează la culme să-mi fie interpretate vorbele, chiar dacă ele nu lasă motiv de interpretare. Şi mă disperă jignirile care apar după… că doar nu s-o lăsa persoana (aparent jignită) mai prejos. Şi-s înjurată la genul – păi, da, dar tu mănânci morcovi!
Despre noi (eu, ăla şi celălalt…)
Am fost întrebată, de multe ori, ce fac eu cu ăla, de ce vorbesc cu ăla, ce treabă am cu ăla, de ce nu înţeleg că ăla nu e un om prea ok, că ăla e cu nasul pe sus, ăla e fraier, cu ăla nu se poate discuta, ăla e mult prea diferit faţă de mine… şi tot aşa. Ăla e întotdeauna o altă persoană. Şi celălalt – de întreabă – e mereu altul. Uneori, ăla poate fi celălalt, la fel cum celălalt poate deveni ăla.
Surprinzător e că am reuşit, mai mereu, să comunic şi cu ăla, şi cu celălalt, fără piedici. Cu regretul, totuşi, că ăla şi celălalt nu au, aproape niciodată, vreo treabă unul cu altul.
Distractia unor suflete veninoase
In copilaria mea, in parcul din Alexandru intalneam adesea un barbat bolnav, cu minte de baiat, care se balanganea din toate cele cand mergea. Il chema Costel, dar lumea ii spunea Robocop…
Prezenta lui nu trecea niciodata neobservata. Unii si altii il luau la misto, iar el se supara tare. Tipa si-i certa dar, degeaba… Apoi, se intalnea cu cate o batranica, de la care primea un banut, un mar sau altceva bun – numai ca sa taca…
Costel isi acceptase destinul de Robocop, dar nu uita sa le aminteasca celor care radeau de el: Aveti capul ala pe umeri numai ca sa nu va ploua in gat!
Despre zambet
Mai demult, o doamna psiholog m-a analizat din cap pana-n picioare si mi-a spus ca eman bucurie. Ca am o privire luminoasa si colturile buzelor indreptate in sus – ca intr-un zambet continuu.
Copiii cu autism – intr-o societate autista
Am avut ocazia sa cunosc un copil cu autism. Pe atunci, aproape ca nu auzisem nici macar pronuntat cuvantul autism – sa stiu ce inseamna… cu atat mai putin.
Parea a fi o afectiune rara. Cand colo, doar in Romania sunt aproximativ 4.000 de copii cu autism (inregistrati oficial). Per total, sunt peste 30.000 de romani cu autism.
Astazi – 2 aprilie – este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului. Poate ca e cazul sa constientizam si noi ca e nevoie de intelegere si implicare, de ajutor si de recunoastere a problemelor. Inca traim intr-o societate in care autismul este gresit asociat cu schizofrenia, in care afectiunea nu este recunoscuta, parintii nu sunt sprijiniti aproape deloc de catre stat, universitatile nu formeaza specialisti pe acest domeniu.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
