Unde-i capătul unei familii?
Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?
Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.
Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.
Foto: Oana Nechifor Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.
Cum te poate trezi un cutremur
– Astăzi, la școală, ne-am prefăcut că este cutremur! Am făcut repetiții, despre cum să reacționăm noi, dacă suntem în clasă și începe să se miște pământul!, mi-a povestit Maria zilele trecute, cu un oarecare entuziasm.
Tot acum puțin timp, eu vorbeam pe la birou despre cutremurele pe care mi le amintesc, din vremea în care eram de vârsta Mariei.
Aseară, copila mea și cu mine am adormit îmbrățișate. Și-a fost… nu știu, altfel decât în alte seri – o dragoste la fel de mare, dar o dorință mai mare de a ne simți una pe cealaltă aproape, de a ști că suntem acolo, suflet lângă suflet, de a ne umple până la refuz rezervoarele de iubire…
În momentul în care patul a început să se zdruncine, am sărit arsă!
Tu-ți asumi crucea sau refuzi să fii fraier?
A fost odată un omuleț care căra după sine o cruce. Vedea și la alții, dar nu-i păsa de ei. Se uita doar la crucea lui și nu înceta să-și plângă de milă. Vai, e atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Vai, dar ce-a greșit el să pătimească atât în viața asta? Să nu poată umbla și el hai-hui! Să nu poată avea umerii liberi…
Omulețul acesta, în loc să-și vadă de crucea lui și să și-o asume, se gândea la tot felul de tertipuri prin care să scape de ea. Sau măcar s-o transforme… Să nu mai fie atât de lungă, de lată, de grea, de plină de așchii, de nepotrivită pentru spatele său firav! Așa că s-a pus pe treabă. Credea că e mare creator – sau creativ… Și-a tăiat, și-a aranjat, și-a făcut aproape o cruce-rucsăcel.
Întrebări născute din inima unui cartof
Uneori… și cartofii pot avea inimă. Uneori, chiar și un cartof poate avea o cicatrice pe inimă. Și, atunci, cum să mă plâng eu – omul – de inima mea rănită?
Ce se face cu singurătatea
Singurătatea nu e de cerut. Nici de refuzat. Dacă apare la orizont, pur și simplu se trăiește.
În singurătate poți să te cunoști, să te descoperi mai bine. În singurătate poți să te analizezi și să te vindeci. În singurătate se cern multe, se acceptă multe, se schimbă multe.
În singurătate afli că nu ești, de fapt, singur.Ironii de vacanță
E încurajator să pleci în concediu și te cazezi pe… Strada Muncii :). E super ca strada ta să aibă numărul pietrelor și e aproape amuzant ca ea să poarte inițiala unui om pe care, cândva, l-ai iubit.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
