Secvenţă din centrul oraşului
Nu ştiu alţii cum sunt… dar, eu… când am văzut imaginea asta – pe viu! – mi s-a făcut rău. Şi milă!
Nu respir doar rautate, ci si dreptate: treburi de mantuiala in Iasi
Zice lumea ca-s nebuna… Ca-s perfectionista, visatoare, critica. Ba, chiar, sub protectia si sub curajul anonimatului, unii ma fac penibila.
Sapte pietre e un blog cu de toate. De toate bune si de toate rele. Daca scot in evidenta niste greseli si niste mizerii – sunt impertinenta, din punctul de vedere al celor patati. Aceiasi patati aplauda, mai apoi, atunci cand nu ei, ci inamicii lor, fac subiectul discutiei. Eu nu am inamici. Nici prieteni. Nu judec. Dar, observ. Sa fie un defect faptul ca nu-mi pastrez observatiile pentru mine, ci le impart cu voi?…
Nu scriu doar de dragul de-a scrie si nu uit niciodata ce-am scris. De aceea, ma intorc, uneori la subiectele care au creat valva – sau furturi intr-un pahar cu apa, mai bine spus – ca sa vad care mai e realitatea. Dupa atata introducere – astazi m-am decis sa va prezint doua realitati. Pornind de la doua postari despre si din Iasi: Lanturi pentru Alexandru cel Bun si Noua colectie de banci – marca Parcul Copou.
Nepasarea, nesimtirea si (ne)parcurile pentru copii
Nu stiu ce se intampla cu/ in toate parcurile special amenajate pentru copii. Dar… m-ar interesa. Si, as prefera sa ma intereseze mai putin pe mine si mai mult pe cei care le au in subordine.
Nu este usor sa amenajezi un parc. Iti trebuie resurse, dorinta si implicare. Daca, toate astea au existat la inceput, de ce, dupa finalizarea lucrarilor se pune punct total, o palma in fund si nu mai preocupa pe nimeni ce se intampla cu investitia, cu munca si cu sacrificiul unor oameni? De ce, la final, se prezinta dosarelul – am amenajat X parcuri de joaca pentru copii – fara a-i mai pasa cuiva in ce stare mai este parcul dupa doar cateva saptamani de la deschidere si cat de ok sunt cei care ii intra pe poarta (sau direct prin gard…)?
Voi prezenta, in continuare, situatia a trei parcuri de joaca din cartierul Alexandru cel Bun.
Cu dreptul… prin iarba
Ieri am urcat la Motel Bucium, sa admiram orasul de sus.
Si am admirat orasul… dar si mizeria, care era in imparatia ei. Cosurile de gunoi lipseau cu desavarsire. Nu acelasi lucru l-as putea spune despre pet-uri, doze de bere, pungi sau hartii.
Si, cum stateam noi acolo, uimiti de atata mizerie, se opreste o masina. Din ea se da jos o tanti cu o sacosa din care se vedeau tot felul de sticle si resturi de ambalaje. Se uita de jur imprejur… nu gaseste ceea ce cauta, trece pe langa noi, coboara un pic pe cararuie, in spatiul verde – si arunca punga in boscheti.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase