Așteptarea omului iubit – o așteptare… activă!
Astă noapte am adormit cu zâmbetul pe buze. Citisem comentariul unei femei: Doamne ajută, foarte bine, aștept! Of, așteptarea asta…!
Postarea la care scrisese era despre iubire – și despre cum îți apare în viață omul minunat fix la momentul potrivit.
Semnul meu de bună purtare
Deși vorbesc și povestesc multe în online, ele sunt doar vârful aisbergului vieții mele. Căci, da! Surprinzător sau nu… am viață dincolo de ecrane. Unele nici nu simt nevoia să le spun, altele îmi zic că e mai bine să le țin pentru mine, iar altele prefer să le amân pentru când vor crește și vor fi complete, cât să le cuprind într-o istorioară.
Pentru această ultimă variantă, azi am „încălcat” regula și am vorbit înainte de vreme.
Mi s-a părut amuzant citatul pozat de o prietenă: „Febra musculară este semn de bună purtare”. Prin urmare, am comentat și m-am lăudat că
A pierde poate însemna, uneori, un câștig
I-am permis oricui să mă piardă. Simplu. Pentru că n-am ținut niciodată cu forța pe cineva lângă mine. Nici în prietenie, nici în iubire.
Unele pierderi au fost banale. Altele au rupt carnea de pe mine. Însă toate și-au avut rostul. Până la urmă, orice pierdere s-a dovedit a fi un câștig. Pare c-o spun precum vulpea care nu ajunge la struguri. Și, totuși, o spun ca omul… eliberat. Nu pot căra pe cineva în spate doar așa, ca să dea bine la număr.
Răbdare sau provocare? Dimineți în familie
Săptămâna asta aproape c-am întârziat la școală. Din diverse motive, cam tot ceea ce se făcea… independent… era tras de timp la maximum. O provocare! Iar eu mă auzeam: E și 12. Hai!, Te rog să ieși azi din baie! E și 29!, Nu te mai uita pe pereți, mănâncă! E 42… Și tot așa. La fără 5 ieșeam și noi din casă, într-o relaxare în pas alert. Măi, eu m-am săturat de trăncăneala mea! Tu nu? Pe bune!… Bla, bla, bla…
O zi. A doua zi. Oooo, nu vreau să fie un trend al săptămânii!, mi-am zis. Așa că azi dimineață, când am observat-o că e la chiuvetă, am deschis ușa mare la baie și m-am sprijinit de perete. S-a uitat la mine și, înainte de a spune ceva, am anunțat-o: Azi sunt observator. Prefă-te că nici nu-s în zonă! Muhaha… Ce provocare!
Și începe copila mea, super tacticoasă, spălatul pe mâini. Și săpunește, și săpunește, cu un calm nemaipomenit.
A ce miroase-n țara asta?
Imediat după anul nou am dus mașina la spălat. În locul micuț și modest în care merg de obicei, acolo unde băieții se bat între ei ca să iasă PUI-ul cât mai tuns, frezat, aranjat era destul de aglomerat. Pentru că n-am vrut să-mi pun răbdarea la încercare, am preferat să bag în marșarier și să plec spre o altă spălătorie, de trei ori mai aglomerată – dar mai mare, mai spațioasă, mai luxoasă, în care lucrurile se fac țac-pac.
Am ajuns și, printr-o anume conjunctură cu iz de învârteală, m-am trezit că am intrat chiar în fața altora, care erau la rând de mai mult timp. Totul bine și frumos, până la tipul care a preluat munca. Un pic de superioritate, un pic de sictir,
O legătură de răbdare, vă rog!
Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.
Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?
Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.