Părintele Nicolae Dima, tată de Ecaterina – interviu
Despre părintele Nicolae Dima s-a vorbit mult. Despre necazul lui… și mai mult. Toată lumea religioasă și mai puțin religioasă a fost cu sufletul la gură, în ultimii doi ani. Toată lumea aștepta și primea vești despre fiica dumnealui, Ecaterina. Toată lumea se ruga pentru Ecaterina. Astfel, părintele – în sens de preot, a ajuns și mai în centrul atenției prin statutul său de părinte – tată. Tată de Ecaterina.
Cu bucurie în suflet, după luni întregi petrecute prin spitale, după săptămâni întregi de comă…, după operații dificile, cu toții am primit vestea cea bună: Ecaterina a reînviat! E sănătoasă, e acasă, e o nouă Ecaterina. Doamne, ce minune! Doamne, ce drum greu a fost!
Când am auzit că am șansa de a mă întâlni cu părintele Nicolae Dima, de a face un interviu Doxologia cu dumnealui, am spus din prima că nu vreau să discut despre dramă. Despre verdicte medicale. Despre ceea ce deja s-a tot discutat și re-re-rediscutat.
Falimentul duce la faliment și la ură – dar ura se poate vindeca prin iubire
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la mall.
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la teatru.
Ai curaj? Împrietenește-te cu oglinda ta!
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi tot ce nu-ți place la exterior
– dar mai ales la interior.
Ai nevoie de timp să te împrietenești cu tine.
Să știi cât ești de imperfect
– și, cu toate astea, să îți rămâi alături.
Cel mai ușor e să fugi de tine, să fugi departe,
Să îți ocupi mintea cu gânduri
– și apoi să crezi că tu, de fapt, nu exiști.
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi toate rănile cum supurează
– și să-ți dai voie să ștergi lacrimile.
Ai nevoie să îți oferi timp care să te vindece.
Să înțelegi că greșelile sunt scuzabile
– câtă vreme le deslușești lecția.
Cel mai ușor este să fugi. Dar azi alege altfel.
Alege curajul, timpul și gândul că meriți binele
– și permite-ți să te odihnești în voia lui Dumnezeu.
Hai să evadăm din capcana lui EU!
Cred că am început să facem prea multe cursuri centrate pe eu, eu, eu. Cred că cerem prea mult ca eu, eu, eu să pot ține frâiele. Cred că avem prea multă convingere că un exercițiu de respirație poate face minunea ca eu, eu, eu să fiu bine! Fără a înțelege că nicio respirație nu sunt capabilă s-o am de la mine putere! Fără a înțelege că revolta mea/ a noastră de a întoarce spatele lui Dumnezeu și de a-L considera învechit, o practică a bunicilor „barbari” și neșcoliți tot mie/ nouă ne rănește sufletele. Hai să evadăm din capcana lui EU!
Câtă vreme vom ridica la rang de artă meditația, dar rugăciunea e motiv de râs… Câtă vreme vom ține tot felul de diete, dar postul va fi învechit…
Jocul nostru cel de toate zilele: de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu
Cândva, după o discuție importantă, îi trimiteam unui prieten un mesaj alambicat despre Dumnezeu. Despre promisiunile noastre omenești de a face orice pentru cei de lângă noi și despre imediatele renunțări. Despre piedici adevărate și piedici închipuite, despre veșnice schimbări de plan și de perspectivă, despre neputințe și iubiri abandonate încă de dinainte de a le descoperi.
Eh… eu v-am avertizat că e un mesaj alambicat. Cu ceva rime – departe, însă, de a putea fi numit o poezie. Acum mi-am amintit de el. (De prieten.) De mesaj. L-am recitit și mie, una, îmi transmite exact ceea ce voiam să spun atunci. De aceea, am hotărât să-i dedic o postare. (Prietenului.) Mesajului! 🙂 Da-i alambicat, mai știți?
Folosul fricii de Dumnezeu explicat de Sfântul Serafim de Sarov. Și de Smiley
De ceva timp, în discuțiile cu Maria am atins subiectul „frica de Dumnezeu”. Un subiect atât de blamat de mulți oameni mari… încât cu adevărat mi se pare și mai necesar ca un copil să-l înțeleagă de la început. Să-l înțeleagă în mod corect.
Într-o lume plină de frici, în care traseul din dormitor până la bucătărie, trecând prin holul neluminat poate însemna o întâlnire cu momo, cu granny sau cu alți monștri ori sălbăticiuni, frica de Dumnezeu e mângâietoare. Într-o lume în care ne e frică de oameni, de uneltirile lor, de râsul lor, de chestiile înfricoșătoare pe care ni le-ar putea face, numai frica de Dumnezeu și iubirea Lui ne pot încuraja să rostim ca-n Psalmi: Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul!
Deci, care-i treaba cu frica de Dumnezeu?
Voia mea sau voia Ta? Unde-i (ne)fericirea?
Nu prea putem trăi fără să ne facem scenarii în capul nostru. Unele-s înspăimântătoare, și-atunci e bine să ieșim din coșmar. Altele, din contra, sunt de un optimism debordant. Și tot bine e să ne trezim! Căci realitatea – realitatea le întrece pe toate! Zbang! E de ajuns o clipă să se facă țăndări voia mea, gânduri întregi, zile întregi de presupusă visare, de totală închipuire!
În ciuda fundului de pământ pe care simt adesea că-l iau, sunt recunoscătoare când mă trezesc la viața cea adevărată! Și atunci înțeleg că-n toată vraiștea din dorințele mele și din ceea ce cred c-ar fi bine pentru mine… ar fi vai și-amar să caut și să mă lupt pentru a împlini „voia mea”.
Am eu habar ce-i aia?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
