Ai curaj? Împrietenește-te cu oglinda ta!
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi tot ce nu-ți place la exterior
– dar mai ales la interior.
Ai nevoie de timp să te împrietenești cu tine.
Să știi cât ești de imperfect
– și, cu toate astea, să îți rămâi alături.
Cel mai ușor e să fugi de tine, să fugi departe,
Să îți ocupi mintea cu gânduri
– și apoi să crezi că tu, de fapt, nu exiști.
Ai nevoie de curaj să te privești în oglindă.
Să vezi toate rănile cum supurează
– și să-ți dai voie să ștergi lacrimile.
Ai nevoie să îți oferi timp care să te vindece.
Să înțelegi că greșelile sunt scuzabile
– câtă vreme le deslușești lecția.
Cel mai ușor este să fugi. Dar azi alege altfel.
Alege curajul, timpul și gândul că meriți binele
– și permite-ți să te odihnești în voia lui Dumnezeu.
Cer și ploaie. Și lacrimi
Sunt dăți în care
numai cerul știe
că plângi,
atunci când
picăturile
de ploaie
își dau întâlnire
pe obraz
cu lacrimile tale.E minunat
să poți trece
nestingherit
printre oameni
mult prea grăbiți,Râs cu plâns și strălucire
– Ai o strălucire altfel în priviri. Parcă ai plâns ori parcă…
– Da, tocmai am plâns puțin!, spun repede.
Și apoi mă amuz de uimirea strălucitoare din ochii celuilalt
Părintele Proclu Nicău – lecție de smerenie și de pocăință
Părintele Proclu Nicău, ucenic al părintelui Cleopa Ilie, a fost un monah simplu. Mai mult de 50 de ani din cei 89 pe care i-a trăit i-a petrecut în pustiu. S-a născut pe 13 noiembrie 1928. De pe 28 ianuarie 2017 a plecat la Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea! Iar noi să ne bucurăm de omul pe care l-am avut până acum alături și pe care-l avem de astăzi rugător în Ceruri.
Din Lupta pentru smerenie și pocăință, carte a părintelui Proclu Nicău, apărută la Editura Agaton în 2010, nu m-am putut abține să nu scot câteva idei. Dacă am ține seama de o firimitură din acestea… am fi niște fericiți!
* Şi i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu ştiu unde, că spune aşa: Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoşilor,
Întâmplare din pădurea cu vise înșelătoare
„Câteodată aș vrea să mă transform în statuie de gheață
Fără lacrimi, fără doruri și fără dureri”…
Așa gândea o copilă de mai, sprijinită de-un copac de noiembrie.Zâna frunzelor care cad i-a auzit dorința și a vorbit cu iarna.
Au suflat amândouă vânt rece și uitare peste copila de mai,Ce poți face când ți-s ochii în lacrimi
Spre finalul piesei de teatru de astăzi, Mowgli a început să plângă. Pentru prima dată în viața lui s-a descoperit a fi om… cu păreri de rău, cu temeri, cu dor… Nu știa ce să facă.
Lupoaica, mama lui… i-a spus:
În veci, Alexandra!
Am cunoscut-o pe Alexandra într-o împrejurare nefericită. N-am putut trece mai departe, nepăsătoare. Aşa că, Alexandra a fost cea care m-a făcut să concretizez ideea proiectului OAMENI – în fiecare zi! Ea a fost primul caz prezentat, prima luptă personală pe care am pornit-o alături de tine! Am îndrăgit-o pe Alexandra şi nu am mai putut să renunţ la grija pentru ea nici după finalizarea campaniei de pe blog.
M-am rugat şi am plâns pentru ea, m-am bucurat pentru orice pas care părea a fi o tentativă de ameliorare a bolii sale. Astăzi, însă… este prima zi, după zile cărora le-am pierdut şirul… în care nu o mai pomenesc pe Alexandra în rândul celor vii, chinuiţi, fragili.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
