Cum se invata pretuirea
M-am trezit cu noaptea in cap si m-am dus intr-o gradina din care am cules… pastai. Noua randuri – nu mari, nu mici, dar cu un rod bogat. M-am inglodat, m-am intepat prin niste buruieni, mi-am innegrit mainile. Doua ore am stat aplecata, iar soarele mi-a batut in spate. Pentru doua sacose pline cu pastai.
Nu a fost exagerat de greu. Dar, nici usor. In timpul asta, m-am gandit la bietii tarani, care muncesc asa continuu. Care nu mai au timp sa se planga… Care isi vand produsele unor negustori pe un ban de nimic, urmand ca suma sa se dubleze si chiar tripleze, atunci cand marfa ajunge pe taraba.
Ce-avem la cina?
Dor de tara
Am fost un copil crescut in fata blocului, care-si ocupa timpul adunand capace si melci, jucand ascunsa si sapte pietre. Spre deosebire de copiii din ziua de astazi, care parca-s mult mai tristi ca noi, eu eram fericita.
Imi lipsea, totusi, ceva. Viata la tara. Singua bunica, din partea mamei, locuia in alt oras, dar tot la bloc. Tata isi are originea in indepartata Oltenie. Acolo, am ajuns de prea putine ori, pentru ca bunicii nu mai traiau, iar drumul era naucitor. Mergeam o zi intreaga, schimbam doua trenuri si o cursa. Nu puteai face jocul asta de cate ori iti venea cheful…Cand l-am cunoscut pe George, am cunoscut si tara. Cu multa retinere din partea lui, care se temea sa ma scoata din puf. Cu multa retinere din partea viitorilor socri (adica, a celorlalti parinti ai mei), care aveau emotii ca le va intra pe poarta o oraseanca, sau ca inainte de oraseanca vor intra un nas pe sus si o spranceana incruntata.In oglinda
Am să te mănânc!
O nouă zi…
Unde nu-i cap…