Infidelități, amantlâcuri și tristeți – povești despre iubire și acadele
Ce infidelități, dom’le? Ce vrei să zici? Povești…
Nu-i așa că ți se întâmplă uneori să te uiți la un copil cum linge o acadea și simți că te umpli de bale? Cu atâta poftă și cu atâta bucurie ține dulcele acela în mână, că i l-ai smulge în secunda doi. Ce, numai el? Tu nu meriți să te bucuri de ceva cu adevărat bun?
Surpriză, însă – căci după ce furi acadeaua și aștepți să simți în gură gustul succesului – beax!, e fix aroma care-ți face ție bube, e gustul pe care-l urăști din copilărie, e tot ce n-ai fi crezut vreodată că poate fi. Ei, cam așa se întâmplă atunci când vezi o bunăciune ocupată și nu te saturi doar cu privitul, nici măcar cu pipăitul, ci vrei de-a dreptul… molfăitul.
Căci tu, dragă doamnă, în momentul în care îți cade cu tronc un tip vesel, eventual chipeș, sigur pe el, cu spate drept, părând că e în stare să doboare orice obstacol pentru a face fericită o femeie, în momentul în care ți se pare că te îndrăgostești ca o proastă de omul alteia – să știi că, de fapt, chiar asta faci. Pentru că îți cade cu tronc el, omul ancorat într-o relație. Omul care are un relativ echilibru, o relativă familie, niște motive care-l țin pe linia lui de plutire.
Infidelități și răni. Multe și mari
Când îl scoți tu din echilibrul (de care poate, sărăcuțul, se plânge), când îl scoți tu din familie (crezând că-l salvezi), nu faci decât să-l dezechilibrezi. Și așa te trezești cu un nene lângă tine deloc vesel, deloc sigur pe el, deloc păstrându-și imaginea pe care i-o divinizai. Descoperi un om total imatur, destul de mincinos, nici măcar specialist în infidelități, incapabil de a-și asuma responsabilități, al cărui spate (cândva) drept se umple de vină, de regrete, de resentimente, de acuze – inclusiv în ceea ce te privește. Surpriză? Nu. Și nici nu-ți trebuie prea multe studii pentru a ști de ce…
Tu, mare domn, așa-i că ai crezut că ești cel mai cel dintre băiețași, atunci când ai furat-o pe una de sub nasul lui bărbatu-său? Acum, dormi liniștit! Domnița ta e a ta! Deocamdată. Până când se va plictisi de tine și-o va zbughi cu o la fel de mare ușurință spre brațe mai puternice, mai adevărate, mai de actualitate. Tu, fostul, oricine și orice pot avea termen de valabilitate, atunci când hormonii ei săltăreți preiau comanda.
Fericirea nu se poate crea pe nefericiri
Omule, oamă… măi poamelor… Când furi pe cineva dintr-o relație și crezi că veți construi o altă relație fatală, invincibilă, fantastică – te amăgești. Distrugi vechea relație, familie poate, distrugi copii, distrugi tot ce poți – și degeaba. Te distrugi. Când nu ești în stare să încerci să repari o relație sau măcar să ieși demn dintr-o relație, înainte de a intra în alta prin infidelități, pângărești totul în jur. Fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Dragostea, în cazul lui, e una din aia de filme și de romane, în care amanții și amantele înving sistemul și trăiesc iubindu-se până la adânci bătrâneți.
Eh, dar până la adânci bătrâneți, fiecare-și trăiește clipa de iubire și se simte împlinit. Nuuu, deloc nu-ți poate trece prin minte, atunci când el spune miau! după o partidă de sex, că poate așa-i zicea și lu’ nevastă-sa! Nuuu, deloc n-o să te întrebi dacă nu te alintă/ privește/ mângâie… așa cum făcea și cu ex-ul. Nuuu, deloc n-o să aveți, când unul, când altul, momente în care vă va veni să vă strigați pe un alt nume. Momente de dor din vechea și comoda și călduța relație.
Drum bun spre haos
Momente de întrebări… Oare la ce se gândește acum? Îl/ o mai iubește? Oare ce mail-uri a mai primit? Oare de ce nu-mi răspunde la telefon? Oare chiar n-are timp de mine sau invocă motive aiurea? Oare merge să ducă gunoiul sau mai dă o tură pe la blocul ei/ lui, sperând să zărească vreo siluetă pe la fereastră? Oare ce sms a primit, de l-a șters atât de repede? Oare pot avea încredere în el/ ea? Oare de ce e cu mine acum – joacă în horă din obligație, dacă tot a intrat în vârtejul ăsta?… Mă mai vrea în viața ei/ lui? Pentru cât timp? Spre ce ne îndreptăm?
Spre haos. Și, din nou, nu-ți trebuie studii pentru a ști că lipsa încrederii, lipsa respectului (chiar și a respectului față de partenerul din vechea relație!), fața asta văzută cu trădări și infidelități, mișmașurile – toate cele prin care unul s-a lipit ilegal de altul nu sunt decât viermi care mănâncă și distrug orice temelie de presupusă iubire, oricât de mare ar fi entuziasmul, adrenalina, aventura și ispita amorului de început.
Dintr-una în alta
A accepta să intri într-o relație fără a o sfârși mai întâi pe cealaltă, a accepta pe cineva într-o relație – deși pe buda lui scrie ocupat –, a te ține cu ghearele de o relație care nu te privește și a spera că totul va fi bine… toate astea mi se par demne de categoria tristeți. Nu văd o umilință mai mare decât aceea de a te mulțumi cu infidelități și cu resturi. De a fi pe locul paișpe. De a trăi într-o iubire secretă. De a trăi într-o permanentă rușine a partenerului de a te avea, de a te iubi public, de a te prezenta familiei, de a te arăta lumii. De a ști că, oricât de legal(ă) vei deveni pe parcurs, nu ești decât ălalalt/ ailaltă. O copie stricată a unei vechi vieți frumoase și ratate, în care tu ai intrat cu bocanci și buldozer.
Mi se pare maxim de trist să distrugi inclusiv drumul și viața acelui om pe care presupui că… îl iubești! O și mai mare umilință este, mai apoi, să te uiți în fosta ogradă și să-i reproșezi lui/ ei că tu ai nevoie de ajutor – că ex-partenerul de viață pare ok, sănătos și voios, în timp ce tu arăți și te simți de parcă-ai fi călcat de tren. Prin urmare, ai nevoie de îngrijiri speciale, de atenție și de încă vreo două firimituri de iubire. Trist… Foarte trist!
Poate luni, poate marți…
La radio și la teve, o tipă ne predă în ultima perioadă lecții de parașutism… Cu suava-i voce, se miaună și se jelește, se umilește și se anulează într-o mare operă muzicală… Și zice ea:
„Spui că luni, poate marți, nu te înțeleg,
Îmi spui sec doar că vii, să țin în secret!
Știu că ai pe-altcineva…
Cum să-ți explic…
Dar eu te-aștept diseară
Să te sărut, sper să nu doară
Să-ți fac cafea să nu adormi, adormi
În brațe să te strâng
Și să fumăm țigară.”
Ups, acadeaua-i cam stricată
Și-n același ton de bla-bla-bla îmbie la cânt și la dans și se-amăgește artistic că iubește și că nu contează că el are pe altcineva, nici că el vine la ea doar când are chef, nici c-o ține de folosit la vreme rea. Da, băi, pentru că, până la urmă, tot ce contează e iubirea…! Și, știu, eu sunt aia rea că nu-nțeleg și alții-s buni că vor să facă dragoste – nu război – indiferent de circumstanțe și de infidelități. Chiar declarând război oamenilor pe care, cândva, cu adevărat îi iubeau.
Știu că ai pe-altcineva… Dar eu te-aștept diseară… Vrei acadeaua?! Ok, a ta să fie! Cu toate consecințele pe care le vor avea poftele tale – și, logic, cu toată asumarea de care (te faci că) dai dovadă. Spor la fericire!
Pledoarie pentru un copil fericit – cu Mirela Retegan, Antrenorul Părinților
UPDATE! Concursul s-a încheiat! Află de aici numele câștigătorului!
***
Eu, asta cu Șapte pietre, mereu am spus că Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase. Sunt unul dintre oamenii care se joacă mai mereu – și nu doar în preajma copiilor. Așa că, atunci când vine strict vorba despre relația dintre adulți și copii, și mai ales despre relația dintre noi și pruncii noștri, n-am cum să nu fiu total de acord cu afirmația Mirelei Retegan: Joaca este limbajul iubirii dintre părinți și copii.
Cu Antrenorul părinților m-am întâlnit, într-o formulă complet zurli, la sfârșitul acestei săptămâni, în cadrul marelui turneu Campionatul Național de Joacă pentru Părinți. Mi-a plăcut atât de mult, încât și acum mă înveselesc pe loc, când îmi amintesc cele trei ore de joc, de râs și de conștientizare.
Da, de conștientizare. Pentru că de la Mirela nu poți pleca fără să realizezi ce faci, ca părinte, ce-ai putea să faci și nu faci, ce ar trebui să nu faci și, totuși, faci…
Unde-i capătul unei familii?
Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?
Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.
Familia – bucurie și jertfă mucenicească
Din ce în ce mai puțini rezistă astăzi provocării de a-și menține unită familia. De a lupta pentru familie, de a-și dori să îmbătrânească împreună, de a-și crește copiii în bună înțelegere și în model de viață curată.
Nu-i ușor. Nu-i ușor să treci peste provocări și să mai crezi în familie – când și aparent cele mai trainice relații se zguduie din temelii. Nu-i ușor să vezi că oamenii de lângă tine se supără din copilării și apoi, aproape fără să gândească, fac cele mai cumplite nebunii și se smulg din sânul familiei – de parcă nu acolo, până mai ieri, au fost fericiți și plini de iubire. E greu să mai faci să conteze fericirea și iubirea de ieri… când astăzi poate e puțin mai greu, când astăzi partenerul nu mai e la fel de proaspăt și de puternic și de calm. E greu să mai faci să conteze sacrificiul din familie, când feluriți draci îți ies în întâmpinare, deghizați în îngeri aducători de liniște, de pace, de dragoste mare – în afara familiei.
Ce facem cu sufletul copilului atunci când mami și tati se despart?
Când un el și-o ea sunt părinți și decid, din diferite motive, să se despartă – nu se despart el și ea, ci tati și mami. În ciuda rănilor, orgoliilor, a cancan-ului din spatele separării, în ciuda celor care stau pe margine și comentează, în ciuda faptului că unul a greșit mai mult, că altul a zis nu știu ce… tati și mami trebuie să se despartă – rămânând uniți. Iar dacă nu sunt amândoi pe aceeași lungime de undă, măcar cel la care rămâne copilul trebuie să știe sau să învețe, pas cu pas, cum să gestioneze situația.
Pe sufletul unui copil nu se joacă bambilici. Sufletul unui copil oricum se zdruncină atunci când tati și mami nu mai sunt împreună. Inevitabil, pe ultima sută de metri a relației, copilul a asistat la niște discuții, la niște supărări, la niște lacrimi… E suficient! Certurile de după nu-și mai au rostul. Ponegrirea celui care a plecat din relație nu-și mai are rostul.
O relație se distruge în doi
Se întâmplă, uneori, ca oricât de bine ar arăta două persoane una lânga alta, oricât de mult s-ar iubi, oricât de luptătoare și de puternice ar părea împreună, ceva să se rupă. Deloc ușor, deloc cu bucurie. Deloc așteptat pentru alții: „Vai, dar numai la voi nu mă gândeam!”…
Din exterior, pare simplu de dat cu părerea. De estimat. De calculat pe cine să dai vina și pe cine să compătimești. Da, la exterior, întotdeauna cineva a greșit mai mult decât altcineva și merită bătut cu pietre. Iar partenerul trebuie luat în brațe și cocoloșit, dar în egală măsură luat în râs și vorbit pe la spate.
În realitate, într-o relație sunt întotdeauna două persoane. Dacă bucuriile se împart în mod egal, la fel se întâmplă și cu neputințele. Nu se ajunge de la A la Z într-un singur pas.
Coarne de bou şi de drac
M-am uitat, aseară, la un nou episod din Minţi criminale. Pe scurt, povestea pornea de la un el – care s-a logodit cu o ea, în timp ce ea era încă măritată. Apoi, el s-a căsătorit cu ea. Un moment prielnic ca el să înnebunească la gândul că ea, oricând, şi-ar putea găsi un nou amant ori un viitor soţ. Lăsându-l pe el ca prostul, aşa cum l-a lăsat şi pe ăla de dinainte.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
