M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?

Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.