Călin a primit Viață!
Aseară, am participat la evenimentul organizat special pentru Călin. Am încercat, fiecare în felul nostru, să oferim Timp și Viață unui copil. Eu eram acolo, în calitate de blogger. Eram și un pic reporter – gândindu-mă la toate cazurile sociale despre care am scris și în care m-am implicat. Nu în ultimul rând, am fost acolo, cu suflet de mamă. O febră 40 și un drum la spital, în toiul nopții – sunt experiențe prin care fiecare a trecut cu pruncul său și, care ne cutremură. Totuși, astea par mizilicuri, în fața adevăratelor tragedii.
Timp și Viață pentru Călin
Pe Călin îl ştiu dintotdeauna. Îl ştiu din campaniile realizate în presă. Apoi, am scris şi eu despre el. Călin mă priveşte, mereu, din pozele lipite pe cutiuţele de donaţii – montate în farmaciile pe care le frecventez.
Pe Călin îl ştiu dintotdeaua. Bolnăvior. Şi, luptător! Călin are 6 ani.
Acest dintotdeauna nu este un cuvânt mare. Înseamnă, însă, o perioadă nesfârşită de chin. De durere. De suferinţă.
Acest dintotdeauna nu este un cuvânt mare. Înseamnă, însă, credinţă! Credinţa faptului că micuţul Călin iubeşte Viaţa – iar Viaţa îl iubeşte pe Călin!
2% pentru Călin
Călin are 5 ani şi o tumoră cerebrală – încă neclasificată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii – care îl impiedică să-şi trăiască frumos copilăria şi să se joace alături de surorile sale. După un an de chimioterapie şi după patru operaţii, Călin se simte puţin mai bine – dar mai are de îndurat luni întregi de chin. Toate, cu speranţa de a se însănătoşi.
Ai dăruit Alexandrei un strop de viaţă!
Ieri, am fost la spital – în vizită la Alexandra. I-am transmis toate gândurile bune şi frumoase de la tine, i-am spus că multă lume o cunoaşte şi o iubeşte, că toţi ne rugăm pentru ea. Că ne dorim să treacă peste necazuri, să se întoarcă la şcoală, să crească mare, să fie sănătoasă şi fericită!
Am avut bucuria de a o întâlni pe Alexandra într-una dintre zilele în care se simţea mai bine – în care a stat aproape două ore în camera de joacă şi apoi a cerut mâncare. Mie mi-a zâmbit încă din prima clipă! M-a cercetat curioasă, mi-a răspuns la întrebări, a intrat în jocul meu şi mi-a sorbit poveştile pe care i le-am spus. Mi-a mărturisit că personajele preferate din desenele animate sunt Căpşunica şi Barbie. Şi-am mai aflat de la ea că, atunci când va creşte, vrea să se facă poliţistă!
Mama Alexandrei e terminată, săraca şi, în acelaşi timp, este o femeie extraordinar de puternică! Mi-a spus că nu-i va ajunge viaţa să mulţumească pentru tot ceea ce face lumea pentru fetiţa ei! M-a rugat ca, şi pe această cale, să vă mulţumesc! Tuturor şi fiecăruia în parte pentru fiecare gând, fiecare încurajare, fiecare bănuţ!
Şi… apropos de mulţumiri… e rândul meu să mulţumesc! Ţie, şi ţie, şi ţie! Pentru cei 1.170 de lei adunaţi în campania de pe blog, pentru alţi bani, mulţi!, oferiţi direct în conturile Alexandrei, pentru mediatizarea cazului ei, pentru rugăciune, pentru implicare, pentru tot!!! Nu vreau să vorbesc doar aşa, la general – ci vreau ca, măcar pe scurt, să amintesc zbuciumul ultimelor săptămâni:
Stop sinuciderii! Alege viaţa!
Mi-am încheiat săptămâna scriind despre morţi… şi despre morţi în viaţă. Încep o nouă săptămână, se pare, în acelaşi ton, referindu-mă, de data aceasta, la oamenii care aleg să moară. Nu voi judeca şi nu voi arunca pietre… Însă, nici nu voi susţine vreodată că sinuciderea este o alternativă în viaţa cuiva. Aflarea veştii că Mălina Olinescu s-a aruncat de la etaj astă noapte m-a terminat. O ştiu şi-am urmărit-o mereu, din vremea Şcolii vedetelor şi până săptămâna trecută, când a cântat, ca în fiecare emisiune, la Dansez pentru tine. Deşi nu mai era la modă (pentru societatea hidoasă a zilelor noastre), eu o cunoşteam. Pentru mine – şi pentru mulţi ca mine – ea era o vedetă, în adevăratul sens al cuvântului.
Mi-e groază de tot ceea ce a fost în mintea şi în sufletul ei. Mi-e groază c-a ales să refuze, din start, posibilitatea mântuirii. Îmi pare rău pentru ea şi mi se rupe inima pentru mama ei… Îmi pare rău de toată perioada ce va urma, când Mălina va redeveni… ştire de primă pagină. Ideea sinuciderii va fi, din nou, transformată într-un model şi toţi se vor trezi să bârfească vrute şi nevrute…
Într-un asemenea context, hop şi eu!, încep să scriu.
O lacrima poate aduce un zambet
De asta noapte, in pieptul unei fetite de trei ani bate inima unui baiat de cinci ani. Baietelul a fost victima unui accident rutier. Dupa sase zile in care a stat in coma, parintii si-au dat acordul pentru prelevarea de organe. Fetita astepta de doi ani (din totalul de trei…) o inima.
Mesaj dintr-un cărucior cu rotile: STOP gândirii limitate!
În 2005, pe vremea asta, eram în Spania. Învățam, călătoream și petreceam. Într-o noapte, mai toți din gașca Erasmus eram la discotecă. Totul ok – cel puțin în limita a ceea ce înțelegeam eu prin ok. La un moment dat, și-au făcut apariția vreo cinci tineri în cărucior cu rotile și alți prieteni de-ai lor. Eu – mare iubitoare de dans – m-am dat de-o parte. Eram mirată și, într-un fel, rușinată. Mă gândeam că, dacă voi continua să dansez, va fi ca și cum le-aș face lor în ciudă – uite, eu pot să mă mișc!… Apoi, am realizat că acei tineri știau unde au venit. Le priveam bucuria de pe chip și dansul lor din scaun. Erau fenomenali! Mi s-a făcut, din nou, rușine. De mintea mea îngustă. De gândirea mea limitată.
În mai puțin de zece minute, grupul Erasmus și grupul cărucioarelor se unise. Dansam împreună! Cu unul dintre băieți am și vorbit puțin (sau țipat, ca să ne auzim prin muzică). Mi-a povestit ca ieșirile lor sunt o obișnuință. Că se simt bine. Normali. I-am spus că îi admir din suflet. Și am continuat să dansăm.
Putem avea trup sănătos – și suflet în cărucior cu rotile
Pe atunci, nu eram învățată să văd prea multe exemple de acest fel. Apoi, am observat, de la an la an, o schimbare și la noi. Nu e o fericire faptul că există persoane cu dizabilități. Dar ele există! Și au, la fel ca toată lumea, dreptul la plimbare, la relaxare, la distracție, la viață! Mi se rupe inima când văd copilași în cărucior cu rotile sau cu alte probleme de sănătate. Dar mă bucur să văd că părinții încearcă să-i integreze în societate. Mă bucur să observ că lumea nu mai întoarce capul ca după urs când vede un defect. Că nu mai comentează toți și nu se mai minunează. Mai sunt multe de rezolvat și multe de educat. Dar e un început. E de bine.
Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă ne-am născut întregi, nu e o regulă să și rămânem așa. Că trebuie să mulțumim pentru tot ce avem și poate că nu merităm. Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă suntem întregi fizic, asta nu înseamnă că nu putem avea inima sau mintea infirme…
Astăzi, 3 decembrie, este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Astăzi e momentul să mai punem o pietricică pentru a ne uni drumurile, pentru a ne respecta, a ne iubi, a ne împrieteni.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
