Scoate-ți ochii din foaie!
În viața de zi cu zi și, mai ales, în cea muncitorească, am avut ocazia să stau față în față cu mulți premianți. Olimpici, așa cum eu n-am fost vreodată – cu rezultate pe care nu am reușit să le ating, pe care nici nu știu zău dacă mi le-am dorit, dar pe care sincer, le respect!
Nu e ușor să renunți la atâtea pentru o pasiune. Pentru o simplă disciplină școlară – în mintea unora – care pentru tine, cel puțin la acel moment, înseamnă totul. În acest context, nu pot să nu mă enervez când văd că șeful de promoție, olimpicul olimpicilor, premianta premianților, reprezentantul din Consiliul Elevilor și multe alte specimene de elită se afișează în fața publicului, cu ochii lipiți într-o hârtie.
Mă tratez de teama vorbitului în public
Ieri a fost singura zi liberă din săptămână şi eu n-am petrecut-o acasă. Din fericire, a meritat maxim! Am fost în companie plăcută, am învăţat şi am exersat pe tema vorbitului în public, am făcut glume şi am râs cât pentru şapte zile!
A fost o experienţă pe care mi-ar fi părut rău s-o ratez. O experienţă pe care, din păcate, au ratat-o mulţi dintre cei 189 de colegi afiliaţi la Grupul Bloggerilor Ieşeni. Nu că ar fi încăput toţi la întâlnire dar, din 14 locuri câte au fost, ne-am înscris doar zece oameni. E ruşinos – însă este, probabil, un răspuns la nedumerirea noastră cu privire la minusurile blogosferei ieşene. În fine. Eu m-am bucurat mult de toţi cei prezenţi, de prieteni şi de cei pe care tocmai i-am cunoscut.Îmi BLOGez teama de a vorbi în public!
La viaţa mea, am fost nevoită, în diferite situaţii, să mă adresez unui public numeros. Am ieşit onorabil din scenă însă… mărturisesc… nu m-am simţit acolo ca peştele în apă. Vizibil sau nu, de fiecare dată am avut trac. Am simţit că tremură ceva din mine – mâna, glasul, inima… sau toate trei. Sunt emoţii constructive, mă consolez mereu. Dar, nu mă amăgesc cu atât!
Ştiu că se poate mai mult şi mai bine. Ştiu că deprinderile de a vorbi în public se învaţă şi, oricât de bună aş fi eu în spatele blogului, trebuie să fiu de zece ori mai ceva, atunci când dau nas în nas cu offline-ul.
Rezumat din Piaţa Unirii
În dimineaţa asta, am plecat cu ţintă de acasă, spre Piaţa Unirii. Mi-am dorit să fiu acolo. Să simt fior de sărbătoare.
Rusine, rusine, de 152 de ori RUSINE!
La fel ca si acum doi ani, am „sarbatorit” ziua de 24 ianuarie in fata televizorului. Nu m-au impins curiozitatea, nici dragul – in Piata Unirii. Nu am vrut sa cer vreunui reprezentant politic un autograf, nici n-am vrut sa fac poze. Nu am vrut, nici macar, sa particip la huiduieli.
Am sperat, insa, la putina decenta si demnitate. Si-am primit… Cu varf si indesat.
Acum doi ani, m-am legat de discursurile pompoase. Dar am apreciat faptul ca nu s-a facut politica, decat cu perdea. Intr-un comentariu, mi se atragea atentia ca linistea a fost „cauzata” de faptul ca, pe atunci, PDL+PSD= LOVE.
Astazi, lucrurile s-au schimbat. Si LOVE nu mai exista. Hai, pa!Despre ieri… despre acum 150 de ani…
Poate ca ieri dimineata ar fi trebuit sa-mi inving comoditatea si sa merg in Piata Unirii ca sa fac o hora. Sunt din Iasi. Cu toate astea… am privit, ca mai tot romanul, la televizor. Dar pentru ca nu m-a multumit indeajuns pozitia de telespectator, pixul si hartia mi-au tinut companie.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
