Discriminarea…
… se învaţă de la cele mai mici vârste.
Ura de țigani nu doarme nici vara
Am scris, de curând, despre mine și despre țigani dar, mai ales, despre ideea de a fi om. În postarea cu pricina mă refeream la țiganii care fac, în general, stricăciuni – și la românii care urăsc până la moarte, doar pentru că că așa li se pare lor că ar trebui să procedeze.
Astăzi, mă voi referi la un țigan care-și face mândru neamul – și care se mândrește cu neamul lui. La un țigan care a reușit în viață. Și, voi spune din start că nu trebuie să-mi placă de el ori muzica lui, nu trebuie să-i fiu fană sau altceva, ca să-i țin partea. Însă, îi recunosc meritele, îl admir și îl respect.
Țigani
Poate că sunt prima care ar trebui să urască țiganii. Culoarea pielii mele mi-a făcut suficiente probleme în viață, iar asocierea cu țiganii a venit natural – din și mai ales în copilărie. Am plâns mult și m-au durut acuzele. Mai tare mă durea faptul că nu înțelegeam ce ar fi avut copiii cu mine – chiar dacă aș fi fost țigancă.
A trecut timpul, am înțeles, într-un fel, motivele – dar, tot nu pot să urăsc. Mi-e ciudă pe unii țigani adulți, mi-e milă de mor de purandei, sunt mândră de cei care au reușit în viață și mă îngrozesc când aud unele sau altele, despre purandeii deveniți adulți. În același timp, mă îngrozesc, de toți cei care se fălesc cu faptul că sunt români, dar se poartă în lume ca ultimii birjari. Și mai rău decât țiganii! Mi-e ciudă pe noi, ca societate, pentru că în atâția zeci de ani nu am mișcat un pai pentru a educa, pentru a atrage, pentru a modela țiganii și pentru a-i ajuta să-și facă un rost în viață.Semne de normalitate
Hai să vorbim despre… normalitate!
Ai nevoie de o…
de ajutor?
Poate la făcut ordine în casă, la reconstituit păpuşi, la reparat maşinuţe…
De fiecare dată când văd câte o jucărie dezmembrată, îmi amintesc de ideea dintr-un an trecut a unui ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu. Într-un exces de zel, acesta a propus cheltuirea unor multe grămezi de bani, pentru dotarea grădiniţelor cu păpuşi cu handicap.
Păi… nu ştiu cum să zic… Ar trebui să ai o neapărat o păpuşă fără o mână din fabrică? Eu cred că problema se rezolvă uşor… fără un handicap iniţial. Pentru că, aşa cum sunt copiii, reuşesc de minune să lase o păpuşă, un robot, un animăluţ de pluş fără mâini, picioare, ochi, nas… Şi, după ce-şi schilodesc prietenii – jucăriile preferate – îi iubesc, apoi, şi aşa.
Normalitate înseamnă… să iubești!
Copiii acceptă foarte uşor pe cei de lângă ei, indiferent de naţia lor, de culoarea pielii, de handicapuri. Copiii sunt stricaţi în timp – şi marcaţi pe suflet de către adulţii care se autointitulează normali şi care se cred superiori – doar pentru că reprezintă o majoritate.
Nicio păpuşă din lume, creată anume pentru a fi… defectă… nu va educa un copil, atâta vreme cât familia copilului şi societatea în care acesta se dezvoltă vor oferi, la orice pas, exemple opuse de comportament şi de atitudine.E timpul să încetăm să punem garduri şi piedici între noi sau să privim chiorâş la cei care sunt altfel. Nu e vina lor că sunt aşa. Şi nu e meritul nostru că suntem, cât de cât, mai bine. Mai mult decât atât – trebuie să fim conștienți că binele se poate lua oricând de la noi. Atunci – e mare posibilitatea să culegem ce-am semănat…
Să mulţumim, deci, pentru sănătatea pe care o avem şi să ne oprim din sportul de a pune etichete altora! Mai presus de orice defect sau calitate, suntem oameni. Fraţi. Făpturi ale lui Dumnezeu.
Astăzi este Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Nu doar astăzi – persoanele cu dizabilităţi merită respect! Şi dragoste. Şi un semn de normalitate din partea noastră!
Citeşte şi:
* STOP gândirii limitate!
* Distracţia unor suflete veninoaseDespre noi (eu, ăla şi celălalt…)
Am fost întrebată, de multe ori, ce fac eu cu ăla, de ce vorbesc cu ăla, ce treabă am cu ăla, de ce nu înţeleg că ăla nu e un om prea ok, că ăla e cu nasul pe sus, ăla e fraier, cu ăla nu se poate discuta, ăla e mult prea diferit faţă de mine… şi tot aşa. Ăla e întotdeauna o altă persoană. Şi celălalt – de întreabă – e mereu altul. Uneori, ăla poate fi celălalt, la fel cum celălalt poate deveni ăla.
Surprinzător e că am reuşit, mai mereu, să comunic şi cu ăla, şi cu celălalt, fără piedici. Cu regretul, totuşi, că ăla şi celălalt nu au, aproape niciodată, vreo treabă unul cu altul.
Distractia unor suflete veninoase
In copilaria mea, in parcul din Alexandru intalneam adesea un barbat bolnav, cu minte de baiat, care se balanganea din toate cele cand mergea. Il chema Costel, dar lumea ii spunea Robocop…
Prezenta lui nu trecea niciodata neobservata. Unii si altii il luau la misto, iar el se supara tare. Tipa si-i certa dar, degeaba… Apoi, se intalnea cu cate o batranica, de la care primea un banut, un mar sau altceva bun – numai ca sa taca…
Costel isi acceptase destinul de Robocop, dar nu uita sa le aminteasca celor care radeau de el: Aveti capul ala pe umeri numai ca sa nu va ploua in gat!
Copiii cu autism – intr-o societate autista
Am avut ocazia sa cunosc un copil cu autism. Pe atunci, aproape ca nu auzisem nici macar pronuntat cuvantul autism – sa stiu ce inseamna… cu atat mai putin.
Parea a fi o afectiune rara. Cand colo, doar in Romania sunt aproximativ 4.000 de copii cu autism (inregistrati oficial). Per total, sunt peste 30.000 de romani cu autism.
Astazi – 2 aprilie – este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului. Poate ca e cazul sa constientizam si noi ca e nevoie de intelegere si implicare, de ajutor si de recunoastere a problemelor. Inca traim intr-o societate in care autismul este gresit asociat cu schizofrenia, in care afectiunea nu este recunoscuta, parintii nu sunt sprijiniti aproape deloc de catre stat, universitatile nu formeaza specialisti pe acest domeniu.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
