Care-i faza cu bucuria și de ce tot mai mulți alegem depresia de sărbători?
E o luptă în ultimele zile pe net cu privire la… „trebuie” să fim fericiți de sărbători. Și sar în apărarea nefericiților, consolându-i că tot ceea ce „trebuie” e să fie… fiecare cum vrea el. Minunat și perfect adevărat! Totuși: care-i faza cu bucuria și de ce tot mai mulți alegem depresia de sărbători?
Oare pentru că suntem varză de oboseală, de alergătură prin magazine, de căutat cadourile ideale, de călcat în picioare pe la toate rafturile, de umplut toate frigiderele, debaralele și mesele? Da’ oare am spălat toate perdelele și am șters praful din toate ungherele? Da’ oare…
Da’ oare măcar o fărâmă, am avut grijă și de sufletul nostru? Mai știm noi care-i motivul pentru care am creat toată alergătura, toată nebunia, toată oboseala asta năucitoare, toate ițele încâlcite din care nu ne mai putem desprinde?
Ooo, e atât de firesc să nu fim bucuroși de sărbători!
Cercetare mai mult sau mai puțin serioasă pe baza filmelor de Crăciun de pe Diva
Am studiat intens filmele de Crăciun de pe Diva. Trei zile, ca-n povești. Psihic sunt încă ok, nici entuziasmată în căutarea marii iubiri, nici debusolată că-n filme e happy end și la mine termenii ăștia există doar separat – adică happy și end! 😉
Conform cercetărilor, la fel ca și în sezoanele trecute, scenariul e cam același. În general, avem un om care începe filmul neîncrezător în spiritul Crăciunului și care sfârșește în mrejele minunatei sărbători. Nu doar atât, dar își mai și găsește marea iubire! Miracol!
În procent ridicat,
A fi sau a nu fi (fericit). Capcana din online
Pentru că n-am avut timp, dar nici chef – am lipsit câteva săptămâni din online. O mână de oameni m-au întrebat dacă-s bine. Pentru cei mai mulți, n-am mai existat deloc.
De curând, am revenit. Pentru că mi-au revenit timpul și cheful de online. Am revenit zâmbind. Eram împăcată cu cei puțini, cărora le-a păsat o secundă de mine. Eram și mai împăcată cu trecerea mea în uitare.
Lipsa din online nu a fost un „experiment social”. Nu a fost un pas planificat, în care ar fi trebuit să „calculez” ceva. Dar n-am putut să nu conștientizez
Ce-s fericirile închipuite?
În ultima perioadă, vorbesc tot mai des despre oamenii ce afișează pe Facebook o fericire peste limite. Nu-i bai – fiecăruia îi este permis să se prezinte așa cum își dorește. Și, totuși, se nasc de la fericirile închipuite cel puțin două probleme.
Oamenii care se machiază cu fericire ajung seara să se demachieze. Oricât ai vrea să te afișezi altfel în fața lumii, când rămâi tu cu tine cad toate măștile. Mi se pare greu să joci la dublu. Să fii cineva în lume și să nu te iubești – căci tu nu ești așa… Să fii tu însuți în intimitatea ta și să nu te suporți – căci nu-ți oferi timp să te cunoști, să te tratezi, să te bandajezi, să te vindeci, să te placi, să te accepți, să te simți bine în pielea ta. Stresat de ce-o spune lumea, ajungi în stadiul în care nu mai ai ce spune despre tine…
La ce-ți folosește o fericire închipuită, atunci când ai uitat ce gust are fericirea?… La ce-ți folosește o fericire închipuită, de vreme ce nu ți-o închipui pentru a o chema în viața ta, ci doar pentru a o folosi de… decor?
O viață mai presus de rețelele de socializare
La celălalt capăt sunt oamenii care observă fericirile închipuite și tânjesc după ele. Sunt oamenii care nu înțeleg să facă distincția între o viață completă și trăită cu bune și rele, și-o viață prezentată la paravan – din care ne permitem să promovăm doar zâmbilici și pufoșenii.
Neglijarea copilului – păcatul suprem
Când te referi la violenţă te gândeşti, în primul rând, la bătăi şi, cel puţin, la înjurături. Vorbind despre violenţă la adresa copilului, te aştepţi să vezi un puşti cu vânătăi şi cu ceva rupt… Şi, totuşi, se pare că neglijarea este cea mai frecventă formă de violenţă la adresa copilui. Nu lasă urme de curea… însă distruge suflet, copilărie, viaţă…
Din 11.232 de cazuri de abuz – raportate în 2010 – în 7.642 a fost vorba de neglijare! Copii cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani au făcut parte dintr-o familie – dar n-au ştiut ce înseamnă mamă sau tată! Asta pentru că oamenii din viaţa lor – femei şi bărbaţi – nu prea au habar că-s părinţi, nici nu ştiu cu ce se mănâncă treaba asta…
Stop sinuciderii! Alege viaţa!
Mi-am încheiat săptămâna scriind despre morţi… şi despre morţi în viaţă. Încep o nouă săptămână, se pare, în acelaşi ton, referindu-mă, de data aceasta, la oamenii care aleg să moară. Nu voi judeca şi nu voi arunca pietre… Însă, nici nu voi susţine vreodată că sinuciderea este o alternativă în viaţa cuiva. Aflarea veştii că Mălina Olinescu s-a aruncat de la etaj astă noapte m-a terminat. O ştiu şi-am urmărit-o mereu, din vremea Şcolii vedetelor şi până săptămâna trecută, când a cântat, ca în fiecare emisiune, la Dansez pentru tine. Deşi nu mai era la modă (pentru societatea hidoasă a zilelor noastre), eu o cunoşteam. Pentru mine – şi pentru mulţi ca mine – ea era o vedetă, în adevăratul sens al cuvântului.
Mi-e groază de tot ceea ce a fost în mintea şi în sufletul ei. Mi-e groază c-a ales să refuze, din start, posibilitatea mântuirii. Îmi pare rău pentru ea şi mi se rupe inima pentru mama ei… Îmi pare rău de toată perioada ce va urma, când Mălina va redeveni… ştire de primă pagină. Ideea sinuciderii va fi, din nou, transformată într-un model şi toţi se vor trezi să bârfească vrute şi nevrute…
Într-un asemenea context, hop şi eu!, încep să scriu.
Copilărie furată
Drama unor vieţi rătăcite între zîmbet şi durere
Deschiderea graniţelor a produs bucurie şi o sete nemăsurată de cîştig. Oamenii şi-au împărţit viaţa între „aici” şi „acolo” şi au transformat acest obicei într-o stare de normalitate. Fără voia lor, mii de copii s-au trezit actori într-o realitate de coşmar. Aparent, ei au de toate, pentru că au bani. Dar le lipseşte căldura mamei, prezenţa tatălui – afecţiunea celor care le-au dat viaţă.
În Iaşi, aproximativ 14.500 de suflete au măcar unul dintre părinţi plecaţi în străinătate. În cel mai fericit caz stau cu celălalt părinte. Dacă nu, ei sînt lăsaţi în grija bunicilor, a fraţilor mai mari sau a unor rude. Unii sînt cedaţi, cu semnătură la notar, vecinilor sau altor străini. Ca pe o marfă. Acest lucru doare şi transformă vieţile nevinovate ale celor mici. Mai ales că foarte mulţi dintre aceştia sînt preşcolari sau elevi în clasele primare.
Părinţii se întorc acasă uneori atunci cînd este prea tîrziu. Mulţi dintre copiii abandonaţi pentru banul străin au tulburări de comportament, sînt mai agresivi, manifestă o tendinţă de marginalizare sau îşi aleg un anturaj nepotrivit. Suferă de depresii şi au probleme la şcoală. Unii se gîndesc să-şi ia viaţa, ca să nu mai fie o povară.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
