Traseul unei ciudate bisericoase
Am avut o copilărie alături de părinți care au știut să-mi fie PĂRINȚI și, deopotrivă, PRIETENI. Am avut mereu icoane în casă, am știut să-mi fac o cruce și să mai trec pe la biserică, să aprind o lumânare. Am învățat să-mi pomenesc bunicii și alte rude dragi. Cam atât. O fi mult, o fi puțin?
De botezat, am fost botezată acasă. De un părinte mai… amețit. De aceea, de multe ori, singura explicație pentru firea și nebunelile mele se reduce la motivul: las-o, că-i smuncită din botez!
Copilăria mea, alături de părinți crescuți în perioada comunistă, tineri forțați, în repetate rânduri, să ocolească biserica, înseamnă, probabil idealul pentru alții – din ziua de astăzi.
Lumina lui Iosif cel sfânt și milostiv
UPDATE!!!
Această postare este din 2015, de dinaintea canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei – care a avut loc în 2018. Mi-e tare drag momentul amintit. La Catedrala din Iași era încă șantier – iar noi participam la pomenirea „omului” Iosif, rugându-ne pentru sufletul lui. Din 2018, ne rugăm Sfântului Iosif să mijlocească pentru noi în fața lui Dumnezeu.
***
Am povestit eu pe aici, pe blog, în repetate rânduri despre mitropolitul Iosif Naniescu. Despre dragul pe care-l am pentru el și despre bucuriile pe care mi le aduce, pic cu pic, în viață.
Azi se împlinesc 113 ani de la trecerea lui la Domnul și, sub pretextul interesului de serviciu, am mers la slujba de pomenire – în interes cât se poate de personal! 🙂
A fi sau a nu fi Charlie
Când unul mă înjură de mamă, îmi vine să-i sparg capul. Mă opresc, însă… pentru că-mi dau seama că nu are rost să-mi pun mintea cu el. Îmi dau seama… vorba vine. În realitate, mama mea cea înjurată m-a educat cam mult. În completare, credința mă învață să întorc și celălalt obraz. Nu pot face asta mereu. Totuși, în sufletul meu, furia îmi este frânată. Spun „Doamne, iartă-l!” și merg mai departe.
Mi-a fost înjurată mama! Dar nu pot, la schimb, s-o înjur și eu pe-a lui! N-aș fi decât o copie a celui ce m-a jignit. Vreau să fiu asta? Nu! Totuși, aș putea, foarte bine, să-l omor pe cel ce-a îndrăznit să se lege de mama. Eu m-aș transforma într-un criminal și toți ai mei ar fi blamați din cauza mea. El ar fi un biet trecător, ucis de-o nebună. Ori un ghinionist. Ori un martir… Însă, și-ar merita, pe bune, titlul de martir?!
Citesc tot ceea ce roiește pe net în ultimele două zile și mă minunez – atât de cei care sunt, cât și de cei care nu sunt Charlie.După alegeri. Sfârșitul nu-i aici
Ură. Câtă ură am simțit în juru-mi, în ultimele două săptămâni, mi-e greu să exprim. În magazin, în taxi, printre străini și printre cei apropiați, în online și în viața de zi cu zi… Am stat între două tabere și m-am plimbat prin ambele bărci. Am încercat să înțeleg. Să fac liste cu bune și rele. Să păstrez un echilibru. Să nu mă enervez. Teoretic, nu m-am enervat. Dar, am plâns. Mult. De tristețe, de indignare, de neputință, de neîncredere, de necredință.
M-au durut ochelarii de cal. M-a durut ruperea totală între oameni, între prieteni, între familii.
Darul prietenilor plecați la cele veșnice
De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.
E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…
Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme.
Despre Sfânta Cruce
Mulţi dintre noi purtăm o cruciuliţă la gât ca pe un talisman sau ca pe un simplu accesoriu. Ne mândrim cu dimensiunile crucii, cu materialul preţios din care este alcătuită, cu valoarea ei.
Uităm că o cruce nu e un simplu obiect, ci un semn prin care ne definim şi ne asumăm condiţia de creştin.
Un semn prin care ne mărturisim credinţa. Crucea trebuie purtată cu demnitate şi cu teamă, cu bucurie şi cu smerenie. Diavolii se tem de Cruce, în măsura în care noi credem în Ea.
Biserică privată pe moşia unui mitropolit fantomă
După ce a ieşit de sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române şi a fost caterisit, Mihail Claudiu Vasilache şi-a făcut biserică privată în curte. Deşi a fost acuzat de nesupunere şi de practici vrăjitoreşti, oamenii continuă să calce pragul clădirii în care slujeşte. Astfel, o aşa-zisă anexă gospodărească din apropierea Romanului funcţionează ca lăcaş de cult şi adună în jurul său credincioşii creduli. Din nimic, „părintele” şi juristul Vasilache a ajuns astăzi arhiepiscop şi mitropolit al Moldovlahiei, în cadrul unei formaţiuni scindate din Biserica Ortodoxă a Ucrainei.
Cine este Mihail Claudiu Vasilache
Atunci când îşi asumă preoţia, un tânăr ortodox ar trebui să îşi asume toate câte decurg din aceasta. Ar trebui să fie blând şi smerit, apropiat de enoriaşii săi, bărbat al unei singure femei, supus şi ascultător în faţa superiorilor. Se spune, însă, că şi preoţii sunt oameni şi se mai abat, uneori, de la norme. În ciuda abaterilor, marea majoritate păstrează, totuşi, o cale – în timp ce alţii preferă să sară gardul şi să se declare liberi.
În 15 ani de slujire preoţească în sânul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), Mihail Claudiu Vasilache s-a căsătorit şi a divorţat de două ori, a fost acuzat de nesupunere şi de practici vrăjitoreşti. Toate au dus, într-un final, la o decizie clară a reprezentanţilor Episcopiei Romanului şi Bacăului. În 2006, Consistoriul eparhial, echivalent al Tribunalului laic, a decis caterisirea lui Vasilache. Astfel, acestuia i s-a luat dreptul de a mai sluji sau de a mai purta însemnele preoţeşti.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
