Un salariu și-un copil – părerea lumii și realitatea noastră
– Am un salariu deloc mare, dar am un loc de muncă unde sunt fericită, care mă împlinește!, spun eu.
– Și copilul dv. ce părere are?!, am fost întrebată cu o greață maximă.
– Cum adică?, am întrebat, la rându-mi, extrem de mirată.
– Adică are nevoi copilul pentru creșterea și dezvoltarea lui! Banii sunt FOARTE importanți!
Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite
Iubirea necondiționată e bună. Și diferită de alte presupuse iubiri. Supra-cocoloșeala dăunează grav copiilor noștri! Tocmai lor, celor pe care ne propunem să-i ferim și de propria umbră! Nu mai bine îi asigurăm că le vom fi întotdeauna alături, la bine și la rău? Nu mai bine îi lăsăm să cunoască ambele fețe ale unei monede? Să știe ce înseamnă da, să știe ce înseamnă nu? Să știe cum să reacționeze în fața unui comportament neprietenos – să facă diferențe între o stare proastă de moment a cuiva și între o stare generală proastă? Între o greșeală și un abuz? Între o chestiune în care și copilul trebuie să-și vadă erorile și una în care el e complet nevinovat?
Datoria noastră, de părinți, este să iubim necondiționat. Dar să iubim! Nu să facem totul în locul copiilor.
Oare aș putea fi prietena copiilor/ (pre)adolescenților/ tinerilor pe YouTube?
Acum ceva timp am gândit o rubricuță pentru YouTube în care, în episoade de 3-5-10 minute, să vorbesc fetelor (poate și băieților). Din postura de prietenă, dar și din aceea de mamă, de omuleț cu drag de copii și de copilăreală, de adolescenți și de belele ale tinereților… Apoi m-am luat cu altele și am abandonat visul.
Aseară am lăsat părinții pe-o bancă și m-am prins în discuții cu prietenele Mariei. Atât de faine discuții! Atât de multe mingi aruncate la fileu! Până când mi s-a zis:
– Știi, tu ar trebui să te faci profesoară! De civică sau de ceva… despre viață!!!
„Nu poți să fii cu câte o labă în fiecare lume”
Dimineață i-am spus Mariei că e duminică și-i slujbă – dar că e și parada militară de 1 Decembrie, de la care noi două niciodată n-am lipsit. Mărturisesc că eu aș fi vrut la rugăciune, dar eram destul de pregătită pentru „verdictul” ei, de a merge în centru, la petrecere. Însă a făcut ea niște calcule, socoteli… și-a zis că alege să mergem la biserică.
Pe drum, i-am recunoscut că sunt și uimită, și emoționată, și mândră de o asemenea decizie. S-a uitat așa, un pic serios, un pic indiferentă – fără vreo părere de rău – și mi-a răspuns:
– Știi, mami,
Mofturi la masă. Cu sau fără?
Pe cât îmi stă în putință, mă străduiesc să nu-i judec pe alți părinți în legătură cu felul în care își hrănesc copiii. Cum îi cresc, ce și câte le oferă de mâncare e problema lor, câtă vreme pruncuții sunt fericiți și sănătoși. Totuși, mă irit destul de tare atunci când brave mame se dau drept exemplu. Când îmi povestesc cu o oarecare mândrie despre mofturi la masă ale copiilor. Că aia nu mănâncă, nici aia, nici cealaltă, că lasă toate castroanele neterminate, că știu cei mici să-și impună punctele de vedere.. Și că ele le respectă aceste drepturi „fundamentale” făcând, în același timp, tot felul de compromisuri culinare, doar ca să le știe burta pusă la cale.
Și, ok, nu judec… Dar nu pot să nu mă întreb: tu, mamă, unde erai în ecuația asta, când copilul se afla în burtă? Excluzând etapele de rău, aveai posibilitatea de a mânca variat și cât de cât sănătos, să educi niște gusturi alimentare încă de pe atunci. Apoi, dacă ai avut șansa și bucuria de a alăpta, ce mâncai în acea vreme? Și după, unde erai în timpul diversificării?
Notițe de la Conferința Națională de Parenting „Părinți și copii”
Și-am participat sâmbătă, pe 13 aprilie. Conferința a avut ca moderator pe Izabela Marinescu – jurnalist și realizator al emisiunii „Parenting XXI” la Canal 33. Eu îi voi spune, însă, Izabela Caragea, așa cum am cunoscut-o pe cea care era cândva prezentatoare a știrilor la televiziunea ieșeană TeleM! 🙂
A avut Izabela ceva treabă pe parcursul întregii zile, căci a stat față în față cu invitați unul și unul, alături de care a analizat provocările și bucuriile de părinte. De părinte, în general, de părinte al copiilor din generația Alpha, în special.
Foto: Irina Mocanu Sunt multe de povestit și m-aș lăsat păgubașă din prima, dacă aș gândi să vă spun totul. Așa că nici n-o să încerc. Însă, în spiritul celor Șapte pietre, în dreptul fiecărui invitat de la Conferință voi prezenta câte șapte idei pe care mi le-am notat.
Generația Alpha sub lupă. Și o conferință despre copiii ale căror meserii nu s-au inventat încă
Sunt mama unei minunății care s-a născut în 2010. Adică în primul an ce a dat startul Generației Alpha. Se spune despre copiii Alpha că vor reprezenta generația cea mai numeroasă de până acum – și, direct proporțional, cea mai plină de provocări. Spre deosebire de noi, cei născuți după 1980 și numiți Millennials, copiii aceștia sunt născuți să fie lideri.
Dar liderii buni se nasc și cresc alături de părinți buni, mereu informați, mereu curioși, mereu adaptați și conectați la propriii copii. Generația plină de provocări ne provoacă, astfel, în primul rând pe noi. Nu doar să o „suportăm”, nici doar să o iubim necondiționat
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
