„Ce pastile iei?” – medicamente și analfabetism funcțional
„Ce pastile iei?” Primesc uneori întrebarea asta când mă bag în seamă și comentez pe paginile altora. Băgat în seamă… vorba vine. Pentru că eu nu-s cu răspunsuri „haha”, „da, ce minunat ai zis”, nici nu mă iau de alții. Adică, ori mă implic în răspuns, ori tac. Așa că, dacă îmi place o temă abordată, accept provocarea și îmi exprim punctul de vedere. Cum mă pricep. Cum e contextul. În versuri, uneori, în fragmente de postări, cu alte ocazii sau în comentarii la cald. Cu subiect, cu predicat, cu argumente, cu tot. Unii dintre voi (mă) știți deja, că în acest mod m-ați și cunoscut și ați devenit cititori în… Șapte pietre.
Logic că nu toată lumea e de acord cu ce spun, logic că nu trebuie să mă placă toți, logic că, dacă mă bag în gura lupului, uneori pot ieși ronțăită. M-am învățat cu de toate.
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Am absentat din lumea virtuală – și nu m-am săturat încă :)
Nu știu dacă și-a dat cineva seama c-am lipsit ori dacă i-a fost dor cuiva :)). Nu știu nici dacă-i pasă cuiva ce mai fac (bine, merci, apropos!). Dar știu că vreau să povestesc din experiența asta și din învățămintele pe care le-am tras.
Am cam foarte absentat din lumea virtuală. Nu în totalitate, deoarece serviciul presupune calculator și rețele de socializare. Dar pe conturile personale n-am activat, iar cu răspunsul la telefoane și la sms-uri nu m-am omorât. Așa că profit să spun acum Hristos a Înviat! și, cu bucurie să răspund la bucuria voastră: Adevărat a Înviat!
Revenind. Uneori e nevoie de o pauză. Poate că de multe ori ne-o promitem – mâine! – și tot de multe și de multe ori o amânăm.
Eu sunt de pe altă lume
Eu sunt de pe altă lume. E suficient să-mi zâmbești, să-mi vorbești frumos, să ai mereu o vorbă faină la tine – și mă umpli de fericire! Nu contează cine ești, ce funcție ai, cum ești îmbrăcat sau care e idealul tău în viață. Contează să fii om și să știi că veselia se revarsă din suflet!
Eu sunt de pe altă lume. Nu mă iubești – nici nu te oblig să mă iubești. E dreptul tău să nu mă placi așa cum, în timp, dresându-mă bine, a devenit dreptul meu de a nu pune la suflet toate părerile, ideile și închipuirile pe care le ai tu despre mine.
Eu sunt de pe altă lume. Nu-mi place să mă dau cine nu sunt, nici nu-mi place să mă dau după cireș –
Culmea comunicării atacă din nou
Chiar credeam că nimic nu mă mai poate uimi. După ce-am povestit în Culmea comunicării… m-am mai relaxat un pic. Şi am tot zis că, na… poate am avut parte de nişte excepţii nefericite. Astăzi, însă, am primit un nou exemplu de… profesionalism!?
Nu m-am mai enervat. Dar, nici nu mă pot opri din râs. În urma mail-ului pe care tocmai l-am citit:
Culmea comunicării
Acum ceva timp, o tanti mă căuta în disperare la telefonul fix. O dată, de două ori, de multe ori într-o singură zi, vreo două zile la rând, omiţând faptul că reporterii fac teren şi, într-un anumit interval orar nu se află în redacţie. Era de la o agenție de publicitate din București, o agenție care se laudă că ar crede în eficiența mesajului comunicat și în claritatea conceptului – motiv pentru care planifică minuțios fiecare mișcare strategică a campaniilor…
Și tanti asta voia să mă invite la un eveniment care avea loc în Iași, într-o zi mult prea încărcată de alte activități. Activități – fie vorba între noi – de o mie de ori mai importante, nu neapărat prin… importanța lor, cât prin neimportanța evenimentului la care eram chemată…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
