Motive pentru care urmăresc o competiție – show tv
Dacă urmăresc o competiție – show tv, o urmăresc întorcând-o pe toate fețele, nu doar pentru a ține scorul.
Pe mine mă interesează cum pierd și cum câștigă oamenii. Cum se poartă în situațiile limită, cum își asumă sau nu greșelile, cum înjură sau nu, cum se dau cu fundul de pământ sau nu, cum se întristează, cum se bucură, cum vorbesc cu ceilalți, cum vorbesc despre ceilalți, cum își pun și cum le cad măști, cum cedează, cum se redresează, cum pun piedici, cum glumesc, cum invidiază, cum știu să respecte… și tot așa.
Nu o fac în stil de bârfă, nici ca să-i judec, ci pentru a înțelege mai bine oamenii, în complexitatea lor. Pentru a discuta cu Maria pe cazuri concrete, pentru a o lăsa să-și răspundă singură la unele întrebări, pentru a observa cum se văd din exterior anumite calități, dar și multele defecte pe care, în măsuri variate, cu toții le deținem.
Inferioritate și superioritate – născuți din comparație
Uite, ceilalți copii sunt cuminți – tu de ce nu poți sta locului?! Colegii tăi au luat „excelent”, tu de ce ai luat NUMAI „minus foarte bine”?!
Comparațiile astea numite generic… „educație”… ajung să-i pună pe cei mici în niște competiții imaginare și extrem de periculoase pentru dezvoltarea lor și pentru felul în care învață să-i privească pe cei din jur. O reușită personală și o bucurie de suflet se transformă, apoi, într-un motiv de mândrie prin comparație. În aroganță, în superioritate, în judecare a aproapelui.
Credem că suntem mai buni sau că putem crește copii mai buni decât
He, he, fraiere! Te-am luat!
Eram, astăzi, în maxi-taxi 28, la o oră la care puştimea ieşea de la şcoală. Se discutau multe lucruri. Pe unele aş fi preferat să nu le aud, altele mă amuzau, altele mă uimeau. Oi fi îmbătrânit, zic… dacă stau ca o babă să mă minunez de conversaţiile tinerei generaţii.
Unul dintre dialoguri se desfăşura deasupra capului meu. Şi suna cam aşa:
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
