Am de unele, pentru că nu am altele. Fac unele, pentru că nu fac altele. Nimic nu e total, complet, ideal. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Așa că, atunci când unii se minunează de cât de faină aș fi, eu mai cu foc râd și explic că nimic nu sunt, nimic nu fac, nimic nu am. Sunt incompletă și imperfectă!

Eu sunt, în mare, fericită, pentru că nu-mi trebuie multe și pentru că nu aștept să-mi creeze alții fericiri. Eu sunt, în mare, mulțumită cu ceea ce am pentru că, de fapt, nimic material nu prea am… În ceea ce privește oamenii, îi am nemeritat de mult și de frumos pe câțiva. Pe cei care încă mă iubesc, mă suportă, mă cuprind în viața și în brațele lor. Am și pierdut oameni din echipă. Și-am suferit. Mult! Și, totuși, am dat drumul… Nimeni nu trebuie să fie cu forța lângă mine.

Să mă dau cine nu sunt? Nu! Mi-s suficientă „eu”…

Eu sunt, în mare, mulțumită, pentru că niciodată, niciun gol din suflet și nici din stomac nu au rămas neumplute. Atunci când n-am mai avut, atunci am primit. Atunci când n-am mai putut, atunci mi-a venit ajutor. Atunci când am fost la pământ, atunci am fost ridicată mai sus. Am primit ajutor concret, simțit, minunat! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Mi s-ar părea obositor să mă dau cine nu sunt și să mă clădesc pentru alții, pe false temelii și pe orgolii ce mereu au nevoie de hrană. Nu sunt și nu-mi doresc să cresc așa.

Eu sunt ok cu viața mea în care n-am de toate. Eu sunt ok în viața mea incompletă și imperfectă. Eu sunt ok în colțul meu din care nu mă văd nici faină, nici minunată, nici de neînlocuit. Sunt doar o Anda Elena. Și asta îmi e de ajuns.